Blogul lui Florin Giurca


11Feb2016




Untitled

Când l-am văzut  pe holul Spitalului Universitar în cărucior cu rotile, însoțit de gardieni, am știut că cele douăzeci și patru de boli diagnosticate  și-au dat mâna și s-au înțeles între ele să apară împreună la lumina soarelui, încă timid, al mijlocului de februarie. Primarul arăta într-adevăr  cum nu se poate mai rău.  Avea capul lăsat molatic într-o parte și ochii pierduți, înfundați în orbite.  Pentru nimic în lume un astfel de om, o paragină, o ruină intubată și radiografiată n-ar mai fi fost în stare să se ridice în picioare, nici de cum să o ia la sănătoasa pe coridoare și să fugă de sub escortă. Prezența gardienilor nu își avea alt rost, m-am gândit, decât să inducă un sentiment de satisfacție alegătorului imbecil, care are doar trăiri și sentimente simple, elementare: dragoste,  ură și atât.  Pentru primar venise vremea să se apese pe maneta cu eticheta „ură”.  Opt sute de mii de euro șpagă. Ură! Douăzeci și patru de boli închipuite. Ură!  Doctori mituiți. Ură! Gardieni. Ahaaa! Satisfacție! La vederea vechiului  prieten, nu mi-am putut opri zâmbetul de bucurie și m-am repezit la el, sub privirile uluite ale escortei și l-am îmbrățișat. Da, da, și acum îmi aduc aminte la fel de clar scena în care ne-am cunoscut.

 

S-a întâmplat  într-o zi de sfântul Valentine.

Plimbându-mă cu coșul la subraț prin supermarket,  între raftul cu mezeluri și cel cu vinuri, am asistat la o scenă incredibilă. În afară de mine mai erau în raion doar o pereche de tineri, un băiat și o fată. La un moment dat, băiatul  a băgat două degete în gură și a început să fluiere cât îl țineau puterile. Fata s-a ridicat pe vârfuri și i-a pus mâna la gură, ca să-l oprească, dar el s-a smucit și a continuat să fluiere, ea a început atunci să-l tragă de mână, el s-a smucit și mai tare, și din neatenție a dărâmat cu mâna o sticlă cu vin roșu, din acelea scumpe. În două secunde, lângă ei au apărut doi mascați în combinezoane negre și un cetățean în costum și cravată. Fiind martor la scenă, primul gând a fost să înțeleg ce se petrece: de ca a fluierat tânărul?

 

 

Această necesitate de a înțelege ceea ce vezi se manifestă și în cazul vizionării filmelor.  Mă gândeam atunci, plimbându-mă cu coșul la subraț prin supermarket  (tocmai văzusem aseară pentru a “n”-a oară Casablanca), cât de credibilă a fost Ingrid Bergman când i-a spus lui Humphrey  Bogart: “știi, te-am iubit cu adevărat când eram  la Paris, și încă te mai iubesc și acum, dar atunci credeam că soțul meu Victor Laszlo era mort. Deci după aceea am aflat că de fapt el nu murise, cu toate astea  dragostea mea față de tine a rămas, a învins. Dar îl iubesc și pe el la fel de mult”. Noi, ca spectatori, putem bănui că Ingrid “s-a făcut” că îl mai iubește pe Bogart doar ca să pună mâna pe permisele de plecare din Casablanca, ocupată de hitleriști, dar  cel mai mult ne place să credem că de fapt îi iubea pe amândoi la fel de sincer, sufletul omenesc fiind, nu-i așa,  o mare necunoscută,  plină de contradicții.

 

Prima condiție la un film reușit e să aibă un scenariu bun. Bine, după aceea intervin mai multe aspecte, dar dacă nu e scenariul bun, toate eforturile sunt în zadar. Ce calități trebuie să posede un scenariu bun? Păi, mai întâi trebuie ca acțiunile personajelor să fie credibile, motivate. Adică: ceea ce face eroul în film, face pentru că e împins  de o motivație  reală, pe care am înțeles-o. Nu e obligatoriu să o și aprobăm, dar dacă o aprobăm e cu atât mai bine pentru film. Acum, natura acestei motivații are un schepsis: de obicei nu e cunoscută la momentul acțiunii, ci rămâne un mister  pentru spectator, pentru o vreme. În filmele clasice, are loc de obicei o “ședință” între personaje,  spre final, în care personajele se explică între ele, își cer iertare, sau se acuză, după caz. Atunci află și spectatorul, dacă nu intuise deja până atunci, care au fost motivațiile gesturilor inexplicabile de pe ecran.

         O a doua calitate a unui scenariu bun  este să ofere o surpriză la sfârșit. Cu toții sperăm, uitându-ne la film, că nu vom pierde timpul de pomană, că filmul e mai bun decât pare, iar adevăratul său mesaj, adevărata sa valoare se vor descoperi abia în ultimul cadru. Nu e ușor de realizat asta, dar câteva filme memorabile au reușit să pună filmul  într-o lumină complet diferită cu ultima replică!

 

Aș vrea să-mi pună și mie cineva în adevărata ei lumină sărbătoarea Valentine’s Day. Ce se întâmplă de fapt cu oamenii aceștia? De ce brusc, într-o anumită zi din an, își aduc aminte că se iubesc, și trebuie să-și facă unul altuia cadou inimioare roșii de pluș? Mi se pare că am pierdut firul evenimentelor, parcă  mă uit la alt film. Dar nu mai contează. Cetățeanul în costum cu cravată se apropie de mine și mă întreabă:

—Ați văzut ce s-a întâmplat?

—Da, am fost martor la scenă.

—Va trebui să mă însoțiți în biroul serviciului de pază, ca să întocmim procesul verbal.

—Dacă e vorba de sticla spartă, o plătim și gata, ce proces verbal? zic.

—Sticla o veți plăti cu siguranță, dar nu e numai asta. De ce ați fluierat? Va trebui să vă amendez în baza articolului… din Regulamentul de ordine interioară și a Codului Civil, pentru încălcarea normelor unui comerț civilizat.

 

Nu știu să fluier din degete. Asta m-a apăsat întotdeauna. Bine, știu să fluier din buze, din sticla de bere, dar nu se pune, e prea încet. Eu vreau să fluier tare, ca la stână. Din cauza unei mătuși, tanti Aglaia, care m-a certat când eram mic, mi-a spus că e urât, că numai derbedeii și nesimțiții fluieră, n-am mai învățat să fluier. Pe urmă n-am mai putut. Ce nu deprinzi în copilărie, e aproape imposibil să mai înveți ca adult. În zadar îmi băgam degetele în gură, în zadar mi le umpleam de scuipat, nu ieșea decât un fâsâit jalnic. Nici vorbă de zglobiul și veselul fluierat care să te scoale din toată amorțeala.

 

Și atunci, în disperare de cauză, am dat pe internet. Am căutat pe Google “cum să fluieri  tare din degete”, am intrat pe un forum, și  aici am găsit un link pe YouTube, cu un filmuleț : Haw to whistle Loud Tutorial. Eu nu mă prea pricep la engleză, dar băieții ăia arătau cu de-amănuntul și en-detail fiecare mișcare, pas cu pas: cum să-ți acoperi dinții cu buzele, cum să îndoi limba, cum să ții degetele peste limbă. Aici sunt mai multe variante, fie cu două degete de la o mână, și aici sunt două subvariante: arătătorul și mijlociul, sau arătătorul și degetul mare, fie cu două degete de la ambele mâini. Am  văzut clipul de vreo zece ori, am respectat toate indicațiile, am făcut și în fața oglinzii, dar degeaba. M-am culcat deznădăjduit. De dimineață, cum m-am sculat, am început din nou, odihnit, să suflu în degete, tot fără nici un rezultat. Suflam și pe stradă, și în tramvai, și la coadă la pâine. Nimic. Fâs . Ca dintr-o dată, tocmai când eram în supermarket,  să se întâmple minunea. Zglobiul și veselul fluierat a țâșnit dintre degetele mele, care deveniseră subit instrumente muzicale. Așa de tare m-am bucurat, că n-am putut să mă mai opresc, am continuat să fluier în neștire, acum nu voiam să mă opresc,  de teamă că voi uita mișcarea. Asta a fost tot.

 

Șeful securității magazinului s-a uitat la mine îndelung, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă că sunt în toate facultățile. Se scărpină în cap cu pixul, se uită pe geam la parcarea plină-ochi de mașini, la cerul senin pe care un soare încă timid dar de nădejde încerca  să alunge iarna.

— Bine, mergeți, nu mai facem nici un proces verbal. Un zâmbet îi înflori  în colțul gurii. Ne-am  strâns mâinile, privindu-ne în ochi, în timp ce părăsirăm biroul și intrarăm în magazinul ticsit de inimioare roșii. Am avut impresia că acela a fost începutul unei frumoase prietenii!

Și, într-adevăr, așa a fost! Reîntâlnirea de pe holul spitalului a fost o surpriză extrem de plăcută, care mi-a înseninat ziua.

 

Îmi amintesc acum această întâmplare cu un anumit sentiment de recunoștință pentru ziua aceasta specială de sfântul Valentine. Ziua în care am învățat ceva important. Trecătorii de pe stradă  se retrag subit mai departe de carosabil, pe care tocmai circulă o coloană oficială. Primarul, rumen în obraji, proaspăt însănătoșit în urma celor  douăzeci și patru de boli, care s-au înțeles între ele să se dea deodată  la fund, trece, făcând  semne binevoitoare din mână. Și atunci, ca din senin, îmi bag două degete în gură și slobod un fluierat zglobiu și optimist. Da,  da, acesta este singurul meu instrument la purtător, cu care pot să inițiez o schimbare în țara asta.

Post tema
postat in categoria fictiune la tema proza scurta







Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:667