12Nov2017




Untitled

2. Un nou început

 

 

După ce termină de făcut  turul  camerelor, Grigore Silvan iese în curtea  casei cu o țigară în gură și un pahar în care se află un lichid gălbui în mâna stângă. Totul, adierea   blândă a vântului care face să tremure  frunzele  nucului, aerul  venerabil al casei, până și figura amabilă, deloc bănuitoare a proprietăresei, îl calmează pe tânăr. Da, acum se simte chiar  bine dispus, optimist, gata să ia viața de la capăt. Un nou început într-un decor rural.  Doamna Caliope ia loc alături de   profesor la măsuța din ratan,  ținând în mână ceașca de cafea pe care și-o turnase înainte de sosirea lui Silvan.

— Și cum v–a venit ideea asta, doamnă, să vă transformați casa în club de noapte pentru profesorii stagiari?

— Eu provin dintr–o familie cu veche tradiție culturală. Bunicul meu a fost renumitul pictor și etnograf  Alexander – Orpheus Buruiană, cel care a scris prima culegere de dansuri și  balade  populare de pe Valea Râmnicului.  M–am învățat de mică să am lume multă și veselă în apropierea mea.

— Bunicul dumneavoastră a pictat cele două tablouri de pe hol? Mi se par foarte vechi și valoroase, nu–i așa?

Doamna, o  femeie trecută de șaptezeci de ani, cu părul vopsit mov, unghiile date cu ojă roșu  pastel și ghiul de aur cu rubin pe degetul inelar, răspunde vădit încântată de întrebare:

— Întocmai. Sunt două autoportrete datând din jurul anului 1930, unul îl reprezintă pe bunicul meu călărind, el parcurgea lungile sale trasee cu trăsura cu cai. Tușa și culorile amintesc de Școala de la Barbizon și de post–impresioniști. Cele două tablouri au, cred, o valoare inestimabilă, dar prevăd că vor zace în uitare prin cine știe ce pod peste vreo douăzeci de ani. Nu, nu, noile generații se depărtează pe zi ce trece de tradiție. Își uită prea repede trecutul și înaintașii. Ce va ajunge poporul acesta al nostru, Doamne…

— Noroc că încă mai beneficiem de prezența unor spirite luminate ca al dumneavoastră. Mai țineți cai? Silvan își mai toarnă un deget de coniac în paharul ca un glob de împodobit bradul pe care și-l  ține adăpostit  în căușul palmei. Rotește de câteva ori paharul, privește prin transparență lichidul de culoarea chihlimbarului, miroase, și apoi soarbe cu eleganță și nedisimulată plăcere, închizând ochii. Doamna  nu răspunde, sau nu dă niciun semn că  aude întrebarea referitoare la cai.

— Deci să înțeleg că  mă primiți cu chirie în camera din față;  voi putea să primesc din când în când câțiva elevi la meditații? Reia profesorul, după câteva momente de așteptare.

— Sigur că da, dragă Gore! Să te simți ca la tine acasă!

— Și câteodată unu–doi colegi și prieteni, la o cafea?

— Nu numai unu–doi, ci câți poftești, dragă Gore. După cum ți–am spus, la masa de ping–pong din hol poți să joci și tu și toți prietenii tăi, că doar n–oi juca eu, cu bastonul într–o mână și cu racheta în cealaltă!! Pentru voi, tinerii, am pus–o acolo, să vă distrați. Mie îmi ajunge cât mă uit la voi, bucurați-vă de tinerețe, de bucuria voastră mă bucur și eu. Cândva am fost și eu tânără, oftează doamna Caliope,  am făcut și eu greșeli, pe care acum tare aș vrea acum să le repar…

— …Și, la vreo aniversare sau vreo onomastică, să stăm și noi mai mult, la un pahar? Nu facem gălăgie, nu deranjăm vecinii, supralicitează tânărul profesor Cine locuiește în casa din față, de peste gard?

— Dragă Gore, nu e nicio problemă!  Sunteți tineri, și la noi la Dumitrești alte distracții nu există, nici tu discotecă, nici tu club. Înțeleg perfect. Nu poți să stai numai pe Facebook. Buna socializare old-style, la o cafea pe o terasă, e mai sănătoasă, eu mereu am susținut asta. În casa de alături stă domnul Artizan. Au un băiat în clasa a noua, cred că o să-l ai elev, e un băiat foarte cuminte și silitor, Robert.

— Robert, da? O să-l chem cât de curând, să ne cunoaștem mai bine. Nu mi–ați spus dacă mai țineți cumva cai.

— Nu, nu mai am. Am avut pe vremuri o iapă, dar de când am îmbătrânit, după ce am rămas fără Tracia, n-am mai vrut să cresc alți cai. Iartă-mă, încă sunt foarte  tulburată de ce am auzit în seara asta.  Gândul mi-a zburat la bieții oameni care au murit în autobuzul răsturnat.  Dar știi să călărești?  De ce mă întrebi?

—Tata m-a învățat de când eram mic, zice Silvan, plecându-și capul cu modestie. Știți, asta m-a și salvat de la o moarte sigură. Am cerut șoferului să oprească, am coborât  și am încălecat un cal negru care alerga slobod în urma autobuzului. Când m-a văzut că mă dau jos din mașină, calul  s-a oprit în loc și parcă m-a invitat să mă urc în șa, a făcut un fel de gest cu botul, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

Am văzut după aceea, de la distanță,  tot ce s-a întâmplat, nici acum nu pot să-mi revin, de aceea v-am rugat pentru un pahar de tărie. Nu știu din care motiv șoferul a pierdut controlul volanului pe  panta care coboară muchea dealului, a mers așa în zigzag vreo treizeci de metri și după aia, fără nici un fel de frână, a rupt balustrada și s-a prăbușit în gol și a căzut în prăpastie. Ce tragedie groaznică! Cu siguranță că n-aș mai fi scăpat cu viață. De altfel, vecina mea de scaun a murit, Dumnezeu s-o ierte! Nici n-am aflat cum o cheamă, deși am stat un pic de vorbă cu ea chiar înainte de a coborî.

Bărbatul tace, pierdut în gânduri, uitând  să mai tragă din țigară. În cele de din urmă tresare, fript la deget, și aruncă nemulțumit chiștocul în iarbă. Se ridică din fotoliu și face câțiva pași, îl strivește cu talpa și se întoarce către bătrâna care își lăsase din nou mâinile în poală și bărbia în piept.

— Ce mi s-a părut de-a dreptul bizar, doamnă Caliope, continuă el, a fost că, deși nu cunoșteam satul, și nici nu am întrebat pe nimeni unde locuiți, calul acesta parcă mi-a cunoscut intenția și m-a adus direct la poarta dumneavoastră. M-am gândit că sunteți stăpâna lui, de aceea v-am întrebat dacă mai aveți cai. Am descălecat și în clipa aceea m-a lăsat și a plecat în galop de unde a venit. S-a mistuit după cotitura șoselei înainte să apuc să bat la poartă. Și încă ceva…

Se oprește, uitându-se lung către poarta de la stradă, rămasă larg deschisă, prin dreptunghiul căreia  se întrevăd copacii de peste drum și  azuriul orizontului, la mai puțin de douăzeci de metri distanță. O pală de vând iscată undeva mai sus,  pe dealurile  Poieniței,   încărcată cu particule de praf și de pământ proaspăt arat, antrenând  resturi de frunze și paie uscate din  vara trecută coboară ca o pâclă neagră prin grădinile oamenilor, făcând să se aplece crengile copacilor. Când ajunge în dreptul gospodăriei lui Dumitru Cârneci dărâmă la pământ propteaua care ține ridicată sârma de rufe, antrenând în praf albiturile femeii, abia puse la uscat. Ușa de la podul fânăriei lui Costache Strâmbei se deschide și se închide de  trei ori cu un zgomot sonor, ca de toacă, speriind de moarte  vrăbiile și capra omului priponită de gard, care  se zbate în legătură până ce reușește să se sugrume și  rămâne așa,  înțepenită, atârnată de coarne, cu limba scoasă și ochii holbați de mirare. Odată ajuns în vatra  satului, vântul murdar acoperă răsadurile de roșii și ardei din grădini cu un strat de țărână și se repede cu forțe sporite direct în poarta doamnei Caliope,  izbind-o cu putere de stâlp. Poarta grea se deschide apoi se închide cu un sunet dogit, înfundat, ca și cum ar fi fost acoperită cu  pâslă.  Încurajat de strâmtoarea găsită între cele două case, transformat în turbion, curentul ridică de pe masă toate foile de hârtie, partiturile și desenele, pe care le ridică în aer, pierzându-le în scurt timp prin curți și grădini și antrenându-le probabil până dincolo de albia râului, care curge chiar în spatele casei. Doamna Caliope scoate un țipăt ascuțit și încearcă să prindă din zbor ultima dintre pagini, o acuarelă reprezentând-l pe zeul Pan, în zadar însă. Pe masă nu se mai află nimic, nici ceașca, nici mașinuța, nici caietul roșu, nici ochelarii.

Cu inima strânsă de tulburare, Grigore Silvan se apropie de poarta care  se vede acum ca un dreptunghi negru, solid,  profilat pe panglica cenușie a șoselei.  Întinde mâna către mânerul broaștei și metalul îl face să se crispeze. Zăvorul pare închis. Pipăie cu palma poarta  și simte, lipit și presat prin interstiții,  pământul rece și umed amestecat cu paie și frunze uscate  și atunci înțelege de ce nicio rază de lumină nu răzbate printre scândurile gardului.

 

Post tema
postat in categoria fictiune la tema fragment







Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:98