Blogul lui Florin Giurcă


31Aug2010




Untitled

O istorie subiectivă a tehnicilor populare. 2 - Țesutul

 

De ce se cheamă razboiul de țesut război? Printr-un cuvânt bulgaresc  însemnând gâlceavă, jaf, ucidere, românii au desemnat atât  starea de beligeranță dintre două tabere, popoare sau națiuni cât și pașnica unealtă cu ajutorul căreia se leagă strâns laolaltă două tabere de fire și fibre textile: cele  orizontale cu  cele verticale.

 

Am relatat în alt loc (Ceasuri și locomotive) despre bunicul din partea mamei, care era croitor. Deșeurile atelierului de  croitorie – margini de material căzute la croire -  erau măturate de pe jos și strânse în saci de cânepă (nu se inventaseră încă sacii de polietilenă). Bucățile de stofă divers colorate, de regulă postav negru sau maron, căci atelierul făcea mai ales pantaloni bărbătești, dar și albe de la pânza de diftină și olandă pentru cămăși și cearceafuri, erau apoi tăiate cu foarfeca în fâșiuțe lungi și subțiri, asemănătoare cu cojile de măr. Toate intrau într-un proces de revalorificare la războiul de țesut.

 

Acesta, războiul, era un monstru scheletic din lemn care ocupa o cameră întreagă. Două seturi de fire galbene de bumbac  erau ridicate alternativ unul deasupra celuilalt prin apăsarea unei pârghii – acestea formau urzeala. Cine a urzit (a inventat, a întemeiat, a stabilit, a complotat – lat. Ordire) mecanismul războiului și piesele lui a trăit se pare în urmă cu  mii de ani pe malurile Nilului sau ale Eufratului, însă românii când l-au văzut, s-au uitat îndelung la el și l-au rebotezat intuitiv după alte noțiuni familiare lor.

 

Firele de urzeală se mai numesc și ițe (lat. Licia) dar tot iță se mai numește și rama cu sfori paralele printre care trec firele de urzeală pentru formarea rostului (spațiul unghiular dintre cele două seturi de ițe prin care trece suveica – lat. rostrum).  Din ce în ce mai complicat, nu-i așa?  Dar cum să nu se complice, când însăși denumirea lor o cere: ițele când se încurcă, se complică lucrurile…

 

Printre urzeala și ițele latinești se strecoară agilă suveica bulgărească (sovalka), o piesă alungită și șlefuită din lemn, care antrenează firul orizontal de bătătură, acela care dă culoare și formă țesăturii (lat. Batitura).

 Pentru că ițele sunt mereu aceleași, dar bătătura se schimbă mereu după model.

 

 

În cazul nostru, bătătura o constituie deșeurile textile diferit colorate,  ajustate îngust cu foarfeca, numite și coade (lat. Coda). Rezultatul era un preș (un cuvânt cu etimologie necunoscută), un fel de traversă lată de un metru – un metru și jumătate, și lungă de câțiva metri, un fel de precursor al mochetei. Podeaua caselor țărănești, din scândură de brad (ceea ce era un lux)  sau din pământ “de lipit” (pământ galben amestecat cu balegă de cal - calul nefiind rumegător are digestia incompletă și de aceea elimina fibrele celulozice tari) se acoperea cu preșuri. Presul este ușor gofrat la atingere cu tălpile goale și are desenul unei zebre, cu dungi albe și negre. Preșul mai servea - și încă mai servește și acum – ca mijloc de transport.

Ducem pe cineva cu preșul de fiecare dată când  îl amăgim sau îl purtăm cu vorba.

 

 

A țese (lat texere) rămâne o activitate inteligentă, isteață, care modifică substanțial proprietățile materiei. Din fire uni-dimensionale crează suprafețe bi-dimensionale, cu care ne putem acoperi trupurile.

 

Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.



Foto:http://www.adevarul.ro/societate/viata/O_suveica_descopera_lumea_0_226777826.html




Parohia Petresti

Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:4940