Blogul lui Florin Giurcă


15Apr2013




Untitled

Povestea lui Gingo cel neîndemânatic și a prințesei Hisa

Mentiune la Concursul National "Ion Creanga" de creatie literara - povesti, Iasi 14.04.2013, Editia a XXI-a, Bojdeuca lui Ion Creanga.

În amurgul torid al zilei de sfârșit de iulie roiuri de musculițe verzi se rotesc în aer. În luminișul dintre copaci, casa cu acoperișul de țiglă și aspect rustic își ridică semeț turnulețul mansardat. Pe podeaua de lemn a camerei de jos șede pe vine un bărbat, într-o ținută contemplativă, privind muntele înzăpezit de la orizont. Din spate se apropie tiptil femeia în chimono. Mâna samuraiului se duce instinctiv pe mânerul sabiei. Gheișa are părul strâns cu două-trei bețe de bambus,  care se văd ca niște dinți de furculiță în spatele urechilor. Chimonoul magenta cu fundă lată albastru-ultramarin foșnește ușor. Obrajii ei sunt  pudrați cu alb, rujul  grena este mânjit în colțul buzei, rimelul de la ochi este prelins din  cauza lacrimilor. Are o figură tragică.

-          Iar a făcut motanul caca  în papucii mei, se răsti samuraiul.

-          Promit că o să-l cert, stăpâne. Iertare. Gheișa, cu capul plecat, cu mâinile împreunate,  își înghite o lacrimă.

-          Lasă asta. Vreau să-mi servești ceaiul în Pavilionul Celor Patru Miresme. Aștept pe cineva, un musafir de taină.

Degetele subțiri ale fetei modelează talul fraged de algă de mare în cornete delicate, le umple apoi cu orez fiert, cu dexteritatea unui păianjen care își țese pânza și le aranjează deîndată în semicerc pe tăblia mică din lemn de tec. Pe fiecare cornet pune câte o felie roz de somon cu marginile dantelate, o felie străvezie de fruct de agava și trei frunze de busuioc. Din sticluța cu sos negru de soia, trei picături ; din bolul cu boia, un praf cât iei între două degete. Din colțul pleoapei stângi, o lacrimă. La sfârșit, o lingură de sake.

Venită de pe pantele muntelui înzăpezit, o adiere răcoroasă înfioră frunzele salcâmilor și alungă dogoarea care se înstăpânise peste zi. Pacea înserării nu este tulburată decât de strigătul de împerechere al uliului porumbar, pasăre sedentară și monogamă în acest ținut al Japoniei.

În salonul alăturat, unde pe o latură a podelei se află o rogojină din pai de orez și un ghiveci înalt de treizeci de centimetri cu un bonsai foarte ramificat, o pisică ridicată pe labele din spate se uită curioasă la ceva aflat în ghiveci sau în frunzișul  bonsaiului. Pisica își întrerupse brusc cercetarea și în clipa asta se uită fix la samurai.

În grădină, o camelie roz înflorită, aplecată elegant asupra unui pârâiaș,  peste care se arcuia un  podeț.  Trecând podețul se putea ajunge la un un pavilion octogonal,  prin fereastra căruia  se întrevede  samuraiul îngenuncheat,  cu spatele la perete, având cute adânci între sprâncenele foarte oblice. Câteva clipe menține capul aplecat apoi cu o mișcare bruscă îl ridică și uitându-se fix în față strigă cu toată puterea:

-          Takae ! sunt cinci miresme în Pavilionul Celor Patru Miresme !

Takae, vădit tulburată, se apropie cu pas șovăitor.

-          Masaki-san, ieri dimineață când am despicat carasul pe burtă am găsit în intestinul lui inelul cu piatră de smarald și dragon pe care îl pierdusem cu doi ani în urmă în Golf. Semn bun, mi-am zis, și îndată m-am grăbit să aranjez trei lujere de iris în vasul Gât-de-Pelican, drept mulțumire. Din prea mare grabă însă am dat cu cotul peste vas și l-am spart. Semn rău! M-am aplecat să culeg cioburile ca să le arunc și atunci inelul s-a rostogolit în râu. Un alt caras l-a înghițit îndată și a fugit cu el. Mi-e teamă, stăpâne, de ce se poate întâmpla ! Nu e de bine ! Nu e de bine !

-          Acesta e inelul ? Masaki deschide pumnul asudat, și între degetele sale lucește verde un smarald. Speriată, Takae apucă mâna samuraiului și o sărută.

-          Unde l-ai găsit ? O, spune, unde, unde, unde??

Gânditor, Masaki se aplecă într-un colț al camerei și zgândări ceva cu degetul.

-          Aripioară de caras. Al cincilea miros din pavilion era mirosul de pește. Motanul Akinobu a mâncat aici un suși de caras și ceva nu i-a picat  bine la stomac. În caca pe care l-a făcut în papucul meu găsii inelul.

-          Ce să însemne oare toate astea?? Takae, stăpânindu-și o tresărire făcu ochii mari și speriată se dădu un pas înapoi, când, cu o bufnitură, ușa pavilionului se dădu brusc de perete și un bărbat tânăr năvăli în salon. O clipă dezorientat se uită de jur împrejur, apoi, când pupilele i se obișnuiră cu penumbra din încăpere se aruncă la pământ cu mâinile înainte.

-          Ridică-te, iubite Gingo, nu te formaliza.

-          Masaki-san, măritul împărat e nerăbdător să te vadă. Te așteaptă la conacul său din Vâlceaua Umbrei Adormite. Am fost ca să-i pețesc fiica, pe înțeleapta Hisa pentru luminăția-ta, după cum mi-ai poruncit, și iată-mă cu bun răspuns la tine m-am întors.

Ce vorbe ciudate, ce întorsătură savantă de cuvinte, gândi Masaki. Cu voce tare :

-          Să mergem, așadar. Ca dar de nuntă inelul acesta a picat tocmai la timp. Dar spune-mi: cu Hisa ai vorbit ? mă dorește oare ea cu-adevărat ?

Takae deveni atentă. Brusc palmele umezite de emoție le strânse cu putere până ce unghiile lăsară semne vineții în piele. Călătorul plecă însă fruntea și, vădit fără plăcere, răspunse :

-          Pe dânsa s-o întrebi, luminăție, căci ce în inimă ascunde-o fată, altuia nu spune nici dacă l-ar iubi cu-adevărat.

Masaki, făcând ochii mari, se îndreptă încet către ușa pavilionului ocolindu-l cu grijă pe Gingo și ieși fără să mai privească îndărăt.

*

Conacul Umbrei Adormite moțăia în căldura după-amiezii în bâzâitul musculițelor verzi. Pe aleea presărată cu pietriș alb rotunjit de cea mai fină granulație pașii prințesei Hisa lăsau o urmă superficial imprimată. În mâna dreaptă ținea umbreluța de soare pictată cu flori de cireș. Mâna stângă era ocupată cu un sul de hârtie sigilat cu pecete de ceară roșie. Un bărbat o ajunse grăbit din urmă.

-          Să te ajut să îl desfaci ?

Hisa se opri la auzul glasului împăratului și, cu obrajii îmbujorați ascunse la piept răvașul și își lăsă privirile în jos.

-          Ce voia străinul acela ciudat ? Schimbă prințesa subiectul.

-         Ah, tânărul acela înalt, cu bărbuță deschisă la culoare și ochi albaștri ? Care s-a împiedicat și a căzut în patru labe când de pe cal s-a coborât ? (pleoapele cu gene lungi ale Hisei se zbătură imperceptibil). Era un pețitor. Zice că Masaki primește să te ia de soție, în schimbul acestui favor fiind dispus să îmi restituie ipoteca ce o deține  asupra Conacului din Vâlceaua Adormită.

-         Dar, tată…

-         Consider asta o afacere reușită. Hisa simți nevoia să se sprijine o clipă cu mâna de balustrada podețului arcuit elegant peste Heleșteul Rațelor cu Gâtul Gol.

-         Te simți bine, draga mea ?

-         Nimic, nimic… o amețeală trecătoare…

Roiul de musculițe verzi bâzâia toropit  de căldură. Aromele de cimbru, izmă și mărar se ridicau de pe răzoare și se amestecau delicat în aerul împrospătat de o adiere abia simțită. Culorile amurgului începuseră deja să piardă din strălucire și contrast, virând spre tonuri de sepia. Hisa, având o umbreluță într-o mână și în cealaltă o mică stropitoare, trecea îngândurată printre straturile de gura-leului, vărsând, din când în când, câte o lacrimă din ochiul stâng.

-          Ce vă pasă vouă, mici floricele colorate, doar stați și vegetați la soare din zori și pân’ se lasă seara ! Dar spuneți, de aveți vreo știre, oare, de la acel străin ciudat ce astăzi dimineață un mic răvaș mi-a dat !

Florile se clătinară ușor în adierea răcoroasă, parcă dând din cap. Una dine le își deschise larg petalele lăsând să decoleze o albină cu săculeții galbeni doldora de polen. Hisa se uită atent de jur-împrejur și când văzu că este singură despături răvașul și începu să citească. Literele desenate cu cerneală neagră, dispuse pe rânduri verticale, se succedau rapid unele sub altele, ca niște stropi sub strașină. Silabisi numele străin al personajului : « gi-go »… nu… « ge-ko »… nu… «Gin-go »… Gingo ? Ce scris dezordonat! Abia putui să-l descifrez.

*

Talazurile înspumate se sparg cu vuiet de țărmul stâncos. Umbrele asfințitului se furișează insidios, prelung, tot mai întunecate și mai înspăimântătoare. Albatroșii și pescărușii, țipând lugubru, plonjează în picaj încercând să alunge intrusul din zona de cuibărit.

-          Păsări nesuferite ! Dați-mi pace ! Călărețul, apărându-se cum putea cu mâinile de păsările agresive, fu nevoit  să conducă bidiviul numai din strânsoarea pulpelor. Deodată, calul, speriat de aripa unei păsări care îl lovise peste urechi, se ridică pe picioarele dinapoi și călărețul, dezechilibrat, căzu din șa și se rostogoli pe jos în patru labe.

-          Hooo, hooo, Stalone, strigă bărbatul. Armăsarul se opri la câțiva pași. Gingo, căci el  era, se ridică încet și se scutură de praf cu o mână, în timp ce cu cealaltă încerca să recupereze calul.

-          Halal de drumurile astea !

-          Ajută-mă, drumețule, și de mare ajutor ți-oi fi și eu cândva! se auzi o voce tremurată de undeva din preajmă. Gingo tresări și începu să se uite de jur-împrejur cu mare atenție, căci întunericul pusese stăpânire aproape deplină peste tot. Într-o văgăună ce se căsca la zece pași la dreapta sa, între colțurile  de stâncă ascuțite, Gingo desluși un bătrân gârbovit, cu părul  alb și barba albă, care zăcea la rădăcina unui pom, legat cu mâinile la spate.

-          Dar ce-ai pățit, tataie ? Cin’te-a bătut ? Gingo se apropie, și cu sabia ce o purta la cingătoare reteză dintr-o lovitură funiile.

-          M-au tăbărât tâlharii, de trei zile zac aici și mult timp n-aș mai fi trăit de nu treceai tocmai pe-aici și nu te-mpiedicai. Nu prea pari de prin meleagurile astea, mai zise moșul. Dar nu-i nimic, o inimă milostivă și vitează e de mare preț și te voi răsplăti. Zicând aceste cuvinte, bătrânul scoase de la sânul său o umbreluță cu dragoni pictați cu care se acoperi. Și ce să vezi, îndată zbârciturile de pe față i se șterseră, părul se făcu negru ca pana corbului, spatele i se îndreptă, obrajii prinseră culoare. În fața lui Gingo se afla acum un bărbat în toată puterea, ca la patruzeci de ani.

-          Ține această  umbrelă, îi zise. De o va ține cineva deschisă asupra sa și o va  răsuci o dată către  stânga, acela se va face de două ori mai tânăr decât este. Dar mare grijă, căci dacă o va răsuci spre dreapta, anii săi la loc se  vor adăuga. Gingo luă umbrela, dar când se întoarse să-i mulțumească bătrânului, acesta se făcuse nevăzut.

-          Ciudată poveste, își zise Gingo. Ce bine a picat, un dar de nuntă așa frumos pentru prințesa Hisa nici nu visam. Îndată mă grăbesc spre curțile împărătești, tătânelui său darul să îl duc.

Amintindu-și de prințesa Hisa, de scrisoarea ce îi dăduse pe furiș, un zâmbet tandru înflori pe chipul lui Gingo. Zâmbetul fu însă repede alungat de norul întristării. Masaki-san,  și el, desigur, aceeași cale o urma.

*

Doi călători la ceas de seară pe drumul ce urca șerpuitor la trap mărunt se îndreptară spre Conac. Revoltător! Bietul bătrân zăcea să moară legat cu funii de un cedru. Masaki tace gânditor. O mână-și duce-ncet la buzunarul de la piept și pe-al său deget inelar luci inelul de smarald.

-          Frumos inel, zise bătrânul. Străine, mie  de mi-l dai, un dar de preț vei căpăta.

-          Ce poți să-mi dai, căci ești legat de un copac, neputincios și fără vlagă. Tâlharii te-au prădat și te-au lăsat aici să mori. La vulturi și la ciori curând drept hrană tu vei sta. Și la ce­-ți este de folos inel acum?

-          Măcar dezleagă-mă un pic, piciorul să pot să mi-l ridic și-ncet să-ncerc să merg pe drum!

O clipă ezită, întoarse capul, vru să descalece dar se opri. Masaki dădu bice iar calul necheză.

-          Dezleagă-l tu, Takae, de poftești, eu calul în loc nu pot ca să-l mai țin. Takae coborî din șa și cu hangerul nodul sforii reteză.

-          Cu greu inima ta s-a înmuiat, zise bătrânul îndată ce se ridică. Totuși, mai bine mai târziu decât nicicând. Tot astfel, visu-ți se va împlini, dar mai târziu. Inelul, însă, nu îl vei păstra.

Tăcu bătrânul. Un abur gros se ridica din tufele de zmeur și de mirt. O cucuvea zbură din turnul ruinat cu țipăt ascuțit. La Conac  trei călători sosiră pe-nserat. Portarul poarta le-a deschis.

La masa lungă din salon mâncarea aburea în tăvi. Platouri ovale cu fileuri de  rechin și frigărui yachitori în sos de susan, migdale prăjite, boluri cu supă de sepie.  La masă, însuși împăratul și marele său sfetnic, prințesa Hisa, alți slujitori, curteni.

-          Să cânte muzica! Suflați din naiuri, harpele răsună, azi bucurie mare vă vestesc. Căci pe prințesa Hisa cu nobilul ce de pe drum sosește în seara asta, aici o logodesc.

-          Dar, tată… zice Hisa abia șoptit. Poate nu vine… poate s-o fi răzgândit…

Dar ușa de stejar cu zgomot se deschise și-n încăpere un tânăr falnic intră precipitat. De rogojină el tocul pantofului și-l prinse și-n patru labe pe jos s-a-ntins îndat’.

-           Ridică-te străine, nu te formaliza, aceste obiceiuri vetuste de mult s-au demodat.

-          Luminăție, la vestea ce ai dat-o îndată alergai părtaș să fiu și eu, iar darul meu de nuntă acesta-i: o umbrelă.

-          O umbrelă! Ha, ha! Prin ușa larg deschisă Masaki tocmai atunci intră.

-          Dar umbreluț-aceasta are-un dar: de o rotești odată,  de două ori mai tânăr decât ești te face.

-          Ia dă-o-încoace. Nu te cred. Și înșfăcându-i umbreluța, Masaki prinse a și-o roti deasupra capului.   O dată, și iată-l de douăzeci de ani, c-o umbră de bărbuță nerasă pe obraz. A doua oară… și-un copil de școală în fața lor stătea. A treia oară… un pici de patru anișori de fusta lui Takae se ținea. Din deget un inel cu piatră de smarald  într-un ungher căzu. Un papagal kakadu îndată îl văzu și ciugulindu-l cu el în plisc zbură pe ușa larg deschisă.

Văzând această minune se scoală împăratul și prinse-a zice către toți:

-          Nobile Gingo, eu ție-ți dau pe Hisa de soție, iar dintre nepoți, o fată de va fi, lui Masakito-aici de față logodnică-i sortiți.

Nuntașii la mese se-așezară și nunta lor trei zile nu se-opri. Gingo și Hisa cu drag se îmbrățișară și veșnică credință  un moș cu barbă albă le ursi. Scăpat de ipotecă, împăratul jumate din împărăție pe dat’ le-a dăruit. Iar dintre toți, Takae fu cea mai mulțumită, căci ca pe-un  fiu al ei iubit, pe micul Masaki-san la sânul său opri.

Florin Giurca Post tema
postat in categoria povestiri la tema Premiul Ion Creanga







Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:1228