sigla1 (22K)


09Nov2017




Untitled

Making of  Noaptea Lemurienilor

 

 

Noaptea Lemurienilor este de fapt al doilea roman scris de mine, deși  în ordinea publicării   este primul.   Poate adică să fie considerat un debut.  Primul în ordinea scrisului este Regele Fluturilor, dar despre acesta voi scrie la timpul potrivit.

Florin Purluca mi-a propus  la o bere (era pe la începutul lui iulie 2017, tocmai ieșisem de la  examenul de titularizare de patru ore) să scriu un roman SF despre o calamitate care a lovit Focșaniul. Factorul cheie, zicea Florin, în această serie de cărți, trebuie să fie acuratețea geografică. Cititorii trebuie să simtă foarte acut că întâmplările acestea lovesc foarte aproape de ei.

 

Mai târziu, în timp ce scriam, am realizat că a scrie despre localitatea ta poate fi o întreprindere destul de riscantă, mai ales dacă locuiești într-un oraș mic, cum este Focșaniul. Ce bine este de un scriitor din București, de exemplu, sau din Brașov: el nu are de ce  să se teamă că un oarecare  cunoscut  s-ar putea simți ofensat că a fost „prins în cadru”.  La mine situația a devenit și mai jenantă,  deoarece am fost nevoit, din cauza fluxului narațiunii, să introduc scene din Petrești. Cum să scrii despre întâmplări credibile din sat fără să faci vorbire despre străzi, instituții, oficialități?

M-am gândit inițial să schimb numele satului cu altul, de pildă Jorăști sau Mândrești. Și mai rău, mi-am spus: dacă, din întâmplare, voi nimeri peste un nume de persoană care chiar trăiește în acel sat?

Soluția cea mai bună ar fi fost să inventez  numele satului, să-i spun de exemplu Costești. Nu există niciun sat Costești pe o rază de 300 de kilometri de Focșani.

Dar aș mai fi respectat cerințele compunerii? Mai puțin, zic eu.

Am căutat să aleg nume de personaje cât mai bizare, cu șanse infime de a nimeri din  întâmplare peste persoane reale. Am creat fizionomii și caractere excentrice. Întâmplările sunt așa de depărtate de realitate, ca de la cer la pământ.

O șansă ca cineva, cândva  să se simtă luat măcar ca sursă de inspirație totuși există.

Mă bizui pe faptul că numărul cititorilor se va menține în limite rezonabile, iar șansa ca această carte să cadă în mâinile a foarte multor persoane este destul de mică.

Și mai am un atu în mânecă: nu există, din câte știu, niciun profesor de informatică în Petrești care merge cu bicicleta, pe care să-l cheme Adamescu.  Bine, o să zică cineva, eu însumi  sunt profesor de informatică, dar nu mă cheamă Oscar Adamescu.  Așa că n-am niciun temei să fac scandal că am apărut, chipurile, în carte.

Am scris romanul dintr-o suflare, s-ar putea spune. Fiind în concediu, mi-am luat laptopul cu mine la mare și uneori scriam un capitol întreg pe zi. Un capitol se întinde pe vreo  patru – cinci foi, în total sunt vreo cincisprezece  capitole. Cum am făcut asta? Ca să fac o comparație plastică, e ca și cum aș fi construit un castel din cărți de joc.  La fiecare început de capitol îmi propuneam o țintă finală: unde vreau să fie personajele? În ce stare? Și oricât de fantezistă ar fi fost ținta, nu era nicio problemă să pun la bază atâtea cărți de joc pentru a ajunge  acolo unde mi-am propus, într-un mod logic, coerent.

Preocuparea pentru coerența acțiunii a fost una permanentă. Mi-am propus ca, deși întâmplările trec dincolo de sfera realului, să fie povestite ca și cum ar fi întâmplări reale. Am vrut să elimin din start orice senzație de ficțiune, cum apare uneori în basme și în unele povestiri fantastice: „aceste întâmplări s-au petrecut într-o țară foarte, foarte îndepărtată…”.

Același deziderat, al senzației maxime de autenticitate, l-am avut și când am scris Regele Fluturilor, dar acolo am adoptat alte metode. Dar, despre asta, la timpul potrivit.

Post tema
postat in categoria povestiri la tema cărți







Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:104