Lumea se grăbește

Știința  dă Pământului vreo cinci miliarde de ani,  cea mai veche piatră găsită pe suprafața Pământului fiind  datată cu vârsta de patru miliarde, iar cea mai veche fosilă de trilobit are  cu puțin mai mult de cincisute de milioane de ani, zic paleontologii. Omul, ca specie așa cum este azi (homo sapiens sapiens), spun oamenii de știință, are vechimea de vreo cincizeci de mii de ani.  Acum, dacă Pământul are cinci miliarde de ani sau doar opt-nouă mii, asta este altă discuție, acum vorbim de faptul că lumea, așa cum este ea, se grăbește. Se grăbește implacabil spre propriul ei sfârșit. Deja se vede luminița de la capătul celălalt al tunelului. Ea are culoare roșie, și  este o rază de laser a unui cititor de cod de bare.

Până la apariția codurilor de bare, asociate cu cititoarele opto-electronice aferente, omenirea nu avea habar de felul cum va arăta pecetluirea, ca tehnologie. Prin anii ’50 ai secolului trecut,  un matematician pe nume Turing  a proiectat o “mașina virtuala” (teoretica) “secvențiala” (pas-cu-pas) care prelucra informatia codificată binar (cuvintele și imaginile, practic orice se află într-o carte,  se asociază cu numere, care se transcriu doar cu cifrele 0 și 1 și astfel sunt prelucrate de mașinile respective). De la acest concept teoretic a luat naștere computerul modern împreună cu tehnologia informației.

Termenul “secvențial” este de căpătâi pentru a înțelege cursul istoriei. Matematicienii respectivi au imaginat niște automate care “înghițeau” o bandă de hârtie perforată. În mașină nu putea intra decât o singură perforație deodată. Ideea nu era nouă, fusese deja folosită în anii 1800 la războaiele  mecanizate  de țesut inventate de un cetățean numit Jacquard. Ideea de bază era: cum să procedeze  mașina la sosirea pe bandă a unei noi găurele, în așa fel ca să nu se blocheze ci să meargă mai departe orice îi va aduce viitorul, caci regula de aur era: banda de hârtie perforată nu se întoarce niciodată înapoi, nu știe niciodată ce perforații urmează, și pururea se îndreaptă către sfârșit. Mașina virtuală imaginată de Turing a primit numele de “automat finit”, deoarece numărul situațiilor posibile pe care putea să le rezolve era finit, limitat.

Lumea are un început și un sfârșit, banda perforată deasemenea.  Inventatorul codului de bare a transformat perforația bandei de hârtie în liniuță verticală și a pus  santinele la începutul, la sfârșitul și la mijlocul codurilor de bare, ca să se știe unde încep și unde se termină. O perforație = o liniuță = cifra 1. Santinelele respective sunt două liniuțe paralele: 11.

Ne aflăm în baza de numerație 2, unde numărul 11 “se citește” 1x2 la pătrat + 1x2. Adica 2x2+2, deci 6. Surprize-surprize, trei santinele înseamnă trei de șase. De ce s-au folosit trei santinele, și de ce o santinelă e formată din două liniuțe? Inventatorii jură că din motive strict tehnologice. Adică din aceleași rațiuni pentru care roata e rotundă: așa merge mai ușor. Și ce se învârte mai ușor decât o roată? Și ce taxare a mărfii este mai rapidă în supermarket decât cu cititorul de cod de bare? Și cum poate fi identificat un om mai ușor decât cu acte cu cip?

Jacquard – Turing – Cod de bare, iata trei repere perforate pe banda istoriei. Cea  fără de întoarcere.