Ipoteza lui
Laplace. Reinterpretarea unei replici celebre.
Când
matematicianul, fizicianul și
astronomul francez Pierre
Simon Laplace (1749-1824) l-a rugat pe Napoleon să primească un exemplar din Mecanica cerească, Napoleon a spus
zâmbind (faptul este real și bine documentat):
-
Domnule Laplace, mi s-a spus că ați scris această voluminoasă carte despre
originea Universului fără să-L
menționați nicăieri pe Creatorul
său.
Laplace, cunoscut
pentru atitudinea lui servilă față de politicieni, dar cât se poate de ferm în
același timp în convingerile sale științifice, s-a ridicat țanțoș în picioare și a replicat
tăios:
-
Sire, nu am avut absolut deloc nevoie de această
ipoteză.
Napoleon,
extrem de amuzat, i-a povestit lui Lagrange dialogul de mai sus, la care acesta
zice: “Ah, ce ipoteză interesantă! Ce
multe lucruri se pot explica în acest mod!”
Să luăm de
pildă un magnet. Misterioasele însușiri ale magneților de a se așeza întotdeauna
în aceeași poziție, și de a obliga și alte materii prietene să-i urmeze fidel au tulburat mintea omului
dintotdeauna. Pilitura de fier ne
devoalează liniile de forță care
unesc pe dinafară polii
magnetului. Pare fantastic, dar așa este: liniile de forță ale unui magnet nu se opresc nicăieri în
univers. Ele se extind pâna la marginile universului, deși insesizabil de
slăbite și subțiri. Dacă am în mână un magnet și îl rotesc ușor, o
infinitezimală adiere a câmpului
electro-magnetic de pe Alfa Centauri își va modifica și ea, cu viteza luminii,
mărimea și direcția.
Cel care a
descoperit formula mărimii câmpului magnetic la distanța oarecare r este omul nostru, Pierre Simon Laplace. În chiar vremea în care el își tocea
coatele pe pupitrul de studiu, cu pana de gâscă între degete, iacobinii și
girondinii se măcelăreau între ei pe străzile Parisului. Marile averi fuseseră
confiscate deja în folosul
Revoluției, în timp ce marea nobilime și clerul superior, aceia
dintre ei care nu fuseseră prinși
și ghilotinați, fugiseră peste granițe. Înăuntrul țării rămăseseră numai
republicani, sau cetățeni declarat republicani dar în viață. Convingerile
politice ale lui Laplace erau, din fericire, republicane, așa că a fost ferit de
neplăceri.
Când ne gândim
la un magnet, ne gândim în primul rând la atracție. Dar atracția este numai un
efect exterior al unei organizări interne segregaționiste. Ceva dinlăuntrul
materiei s-a separat, ceva a plecat de la locul lui și s-a dus în altă parte,
creîndu-se diferențe în sânul populației.
Revoluția a
învins la nivel politic intern, dar avea dușmani de moarte în afara granițelor, stârniți de
trădătorii emigranți. Pentru a se apăra împotriva coaliției internaționale,
Patria și-a pus toată puterea în
mâinile de fier ale unui iscusit general corsican ,
Bonaparte. Cum puterea lui Napoleon
creștea peste măsură, convingerile politice ale lui Laplace au suferit și ele
unele modificări, ca urmare a legilor atracției, așa că savantul a solicitat de
la Primul Consul postul
de ministru de interne. Pe care Napoleon, care aștepta marile răspunsuri la
marile probleme ale timpului de la oamenii de știință, i l-a și încredințat (ca o paranteză: nu au trecut mai mult de șase săptămâni
până ce Napoleon s-a lămurit de calitățile de administrator ale lui Laplace și l-a demis: “nu reușea să sesizeze nici o chestiune
în adevărata ei amploare, se pierdea în detalii, și a adus spiritul “infinitului mic” chiar și în administrația
Statului”).
Polarizarea indivizilor unei țări între
două sau mai multe idei politice stă la originea partidelor. Arhetipul
partidelor moderne îl constituie cele două facțiuni ale nației franceze care
s-au chinuit vreme de un secol ca să-și pacifice țara: liberalii și
conservatorii. Primii au vrut salvarea cuceririlor Revoluției (naționalizare și
stat ateu, autoritar și centralizat), ceilalți revenirea la
starea de dinainte: retrocedarea in
integrum a averilor, Biserica unită cu Statul și feudalizare (sau federalizare).
Disputa dintre
ideologiile liberale și
conservatoare a continuat dealungul întregului secol XX, sub o formă sau alta,
până azi. A provocat două războaie mondiale, a adus apoi comunismul la putere o
jumătate de secol în jumătate de Europă. Niciodată vreuna dintre aceste
ideologii nu a fost răpusă
definitiv. Când se credea că liberalismul a fost dărâmat odată cu Zidul
Berlinului, a revenit deîndată victorios fluturând drapelul albastru cu
cercul înstelat al Uniunii Europene.
Când, în 1814,
devenise clar că Napoleon este
pierdut, Laplace face iute o mișcare de apropiere către regaliști și își oferă
serviciile Bourbonilor din exil, care îl vor răsplăti după Restaurație cu titlul
de marchiz. Acest regim politic a durat suficient de mult timp, până la moartea
lui Laplace, care nu a mai apucat și alte nereguli cum ar fi ’48-ul, a doua, a treia, a patra ori a cincea Republică, al doilea Imperiu francez sau al treilea imperiu
german.
E momentul
să revenim acum la remarca lui
Lagrange: oare la ce s-o fi gândit acesta când a zis că multe lucruri se pot
explica prin ateismul lui Laplace? Nu, cu
siguranță nu poate fi vorba de caracterul său vanitos și egoist, nici de
traseismul și infidelitatea sa politică. Nu, astea sunt caracteristice și
credincioșilor, din păcate, de multe ori.
Nu, singura cosecință directă și
nemijlocită a ateismului ridicat la rangul de politică de stat este apariția
liberalismului și a polarizării ideologice atașate de acesta, care vor sfâșia
lumea de atunci încoace.