Inmormantarea

 si pomenirea mortilor

 


Inmormantarea și pomenirile pentru morti

 

*

- Eugen Dragoi –

 

 

 

 

 

 

                  2011

 

 

 

Inmormântarea și pomenirea morților


Inmormântarea și pomenirile pentru morți

*

- Eugen Dragoi -

Scurtă lămurire pentru cititori

         Textele care urmează sunt extrase din lucrarea Părintelui Mitrofan (călugar rus din secolul trecut), Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte (tălmacită în romanește de Mitropolitul Iosif Gheorghian). Părintele Dumitru Stăniloae scria despre ea: "Cartea aceasta este socotită de mare folos credincioșilor și Bisericii întregi, pentru întreținerea legăturii dintre cei în viață și cei plecați dintre ei [...]. Într-o epocă în care gândul la moarte, sub influența mentalitații occidentale, este constant reprimat în favoarea unei atenții acordate exclusiv vieții pământești, cartea de fața reprezintă o îndrumare neprețuită pentru sustinerea în inimile creștinilor ortodocși a perspectivei pe care ne-a dăruit-o Revelația." (din prefața volumului 1 al ediției integrale, apărut în 1993 la Editura "Anastasia").

             Fie ca Dumnezeu să ne pomenească întru împarația Lui, cu toti cei pe care-i purtăm în gânduri și în inimi, vii sau mutați de la noi.

Înmormântarea

 

       Biserica Ortodoxă ne învață că moartea este despărțirea sufletului de trup. Sfanta Scriptură (Biblia) arată că atunci când "omul merge la locașul său de veci", trupul trebuie "să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat" (Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, întelept ori analfabet, toți părăsim această viață într-o zi și ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morți cu cei vii nu încetează, ci ea se menține prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaților, păstrand comuniunea de iubire și nădăjduind în învierea tuturor la sfârșitul veacurilor.

      Când un creștin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât apar păreri și tradiții diferite în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării.

      Pentru a evita atât confuziile, dar și superstițiile și datinile fără sens ori care nu au nici o legătură cu credința creștină ortodoxă, am însemnat cele ce urmează, folosind lucrările menționate în bibliografia de la sfârșit, încercând astfel să sprijinim familia decedatului.

        Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajază alte instituții (oficiul starii civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, administrația cimitirului etc.), ci numai aspectele în care Biserica și slujitorii săi sunt implicați.

  Povătuirile au mai mult caracter practic, întrucât nu ne-am propus - și nici nu e cazul - o abordare teologică a morții și ceremonialului înmormântării.

 

 

Ce trebuie să  facem ?

           Moartea unui dintre creștini este, firește, prilej de îndurerare și întristare. Când se întamplă decesul, familia trebuie să anunțe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând ajutorul lui bisericesc toate informațiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel și preotul își ia măsurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire și înmormântare. De la biserică se vor solicita doliul, un sfesnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata în formă de colac), o cruce (de obicei din ceară), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul data și ora înmormântării și orele potrivite pentru slujbele de seară premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti și celorlalți membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veșniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta".

            Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care amintește de apa botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi și curate (închipuind veșmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecății) și este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor).

            Pe piept i se pune o icoană sfințită deasupra mâinilor(pentru a arăta că respectivul creștin își dă duhul întru Hristos) și lângă mâinile care stau încrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul ( în partea de jos a icoanei)care se aprinde atunci când preotul slujește. Trupul e acoperit apoi cu o panză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos.

            La capul mortului se așează sfeșnicul în care rudele și cunoscuții care vin la înmormantare aprind lumânări, rostind rugaciunea scurtă "Dumnezeu să-l /s-o ierte!"

          Atât lumânările care se aprind în sfeșnic ori se țin în mâini de către cei prezenți, în timpul slujbei, ca și toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creștinul va întampina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumânarea este și călăuza sufletului pe calea spre veșnicie, risipind întunericul morții și apropiindu-se de Hristos care a spus: "Eu sunt lumina vieții: cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții" (Ioan 8,12). Deasupra ușii de la intrarea în casă se așază o pânza de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.

           De reținut:

            Nu este potrivit și nici îngăduit ca pe icoană ori pe trupul mortului să se așeze bani de către rude și cunoscuți. Cei care doresc să sprijine bănește familia îndoliată pot să o facă punând banii pe o tavă care se poate așeza lângă sicriu ori în altă parte a casei.

            Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile ori un an. In semn de întristare, bărbații nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalți trebuie să evite culorile vii, țipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.

De la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecăm de acolo, precum și la biserică, cu ocazia slujbei înmormântării) cu cuvintele "Dumnezeu să-l /s-o ierte!"  Același este salutul cu care ne adresăm și cunoscuților sau străinilor pe care-i găsim adunați lângă trupul răposatului.

Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dinimeața, bună ziua etc. care nu se folosesc în astfel de momente.

Taina morții.

 Moartea dreptului și moartea păcătosului

 

       Biserica Ortodoxă învață că moartea este "despărțirea sufletului de trup"; odată această despărțire săvârșită, trupul este dat pământului și putrezește. Așadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturisește astfel: " Și se va întoarce tărâna în pământ, de unde s-a luat, și duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7).

      Moartea îl răpește pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conține - prin prevederea dumnezeiască - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.

      Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenței, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alții ajung la cea mai adâncă bătrânete ?". Si Dumnezeu îi răspunse: "Antonie, vezi numai de tine ! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ți se cade ție a cunoaste.".

     Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viața sa veșnică: viața în pântecele mamei, viața pe pământ și viața de dincolo de mormânt.

    Sufletul, la ieșirea sa din trup, trece în împărăția ființelor asemenea lui, adică în împărăția spirituală a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se unește cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuți în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, în parabola bogatului și a lui Lazăr, ne învată că sufletele, după ce s-au despărțit de trup, intră în aceeași zi în rai sau în iad. " Adevar zic ție că astăzi vei fi cu Mine în rai. " (Lc. 23, 43), a zis Hristos tâlharului celui bun.

       Astfel fiecare suflet despărtit de trupul său va fi în rai sau în iad. Când? Astăzi , a zis Mântuitorul. Ce înțelegem prin cuvântul astăzi și cum împăcăm această expresie cu învățătura Bisericii despre vămi și despre a treia, a noua și a patruzecea zi după moarte?

        Pe pământ sunt zile, nopți, și ani; dincolo de mormânt nu este decât veșnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veșnicia. A treia , a noua și a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt împărăția timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi . Misterul morții este poarta prin care sufletul, despărțindu-se de trup, intră în veșnicie.

        Noi știm și vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar știm cu desăvârșire ce i se întâmplă prin mărturisirea Sfintei Biserici - stâlpul și confirmarea adevărului - care nu a căzut niciodată din învățătura sa și nici nu poate cadea, pentru că este învățătă de Duhul Sfant. Astfel descriu Sfinții Părinți ce se întâmplă în momentul în care sufletul se desparte de trup: "Îngerii - buni și răi - se vor înfățișa înaintea sufletului. Vederea acestora din urmă va pricinui sufletului o nesfârșită tulburare, dar va găsi o mângâiere la vederea și protecția îngerilor celor buni. Faptele bune ale omului și conștiința curată sunt în acel moment de un mare ajutor și reprezintă o mare bucurie pentru dânsul. Ascultarea, umilința, faptele bune și răbdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul într-o mare bucurie și însoțit de îngerii cei buni; în acest timp sufletul plin de pasiuni și păcate este condus de demoni în iad unde va suferi veșnic." (Sfantul Teodor Studitul).

       Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile, o întreba într-o vedenie pe Sfânta Teodora asupra împrejurărilor ce au însoțit moartea sa și a ucenicilor săi. "Cum pot să-ți spun, zise ea, despre suferința fizică și simțământul de apăsare a celor ce mor? Starea sufletului în timpul despărțirii sale de trup este asemenea senzației celui ce ar cadea gol în mijlocul flacărilor și s-ar fi făcut cenusă. Când veni ceasul morții mele, duhurile cele rele mă înconjurară din toate părtțile. Unele mugeau ca niște fiare sălbatice, altele lătrau ca niște câini, însă altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, mă amenințau, se pregăteau a se arunca asupra mea și scrâșneau din dinți, privindu-mă. Eram nimicită de groază când, deodată, am văzut doi îngeri stând la dreapta patului meu și vederea lor îmi dădu îndrazneală. Abia atunci demonii se îndepărtară puțin de patul meu. Unul din îngeri întreba cu mânie pe demoni: "Pentru ce ajungeți voi întotdeauna înaintea noastră lângă patul muribunzilor, pentru a înspăimânta și tulbura pe tot sufletul ce se pregătește a se despărți de trupul său? Voi n-aveți a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a pătruns acest suflet și voi n-aveți nici o parte din el." Atunci demonii se tulburară și începură a arata faptele mele cele rele, săvârșite în tinerețea mea, și strigau: "Ale cui sunt deci aceste păcate, n-a facut ea cutare lucru și cutare lucru ?". In sfârșit veni moartea, grozavă la vedere. Se aseamana omului, însă nu are carne și nu alcătuiește decât din oase omenești. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortură: săbii, săgeți, lănci, seceri, furci, securi și altele. Umilitul meu suflet tremura de frică. Sfinții Îngeri au zis către moarte: "Fă-ți treaba ta și scapă ușor acest suflet de legăturile trupești, căci el nu are mare povară de păcate.". Moartea se apropie de mine, lua o mică secure și-mi taie mai întai picioarele, apoi brațele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate mădularele mele și le desparti din încheieturi. Perdui astfel brațele și picioarele mele, tot trupul meu era mort și nu puteam să mă mișc. Pe urma îmi taie capul și n-am putut să-l mai mișc, ca și cum ar fi încetat să fie al meu. După aceasta, ea pregăti o băutură într-un vas pe care-l apropie de buzele mele și m-a făcut să o beau cu de-a sila. Această băutură era atât de amară încât sufletul meu nu putu să o suporte, se înfiora într-atât și se aruncă afară din trup. Atunci îngerii l-au primit în brațele lor.

      Când m-am întors, am văzut trupul meu ce zacea neinsuflețit, fără mișcare și fără viață, și l-am privit ca unul care ar privi un veșmânt de care s-a dezbrăcat; și m-am mirat. Îngerii mă țineau și demonii s-au apropiat de noi, arătând păcatele mele. Îngerii începură a căuta faptele mele cele bune și, din mila lui Dumnezeu, le-au găsit. Îngerii adunau faptele mele cele bune, făcute în viața mea cu ajutorul lui Dumnezeu, și se pregăteau a le pune în cumpănă  în fața faptelor mele cele rele, când deodată se arata Sfântul nostru Părintele Vasile, care zise către Sfinții Îngeri: "Acest suflet a făcut mult bine bătraneților mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el și Dumnezeu mi l-a dat.". Zicând aceste cuvinte, a scos de la sân o pungă plină cu aur și a dat-o îngerilor, spunând: "Când veți trece prin vămile văzduhului și duhurile rele vor începe a chinui sufletul său, răscumpărați-l cu aceasta.

       Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca și sudoarea mea și dau această pungă sufletului care m-a slujit.". După ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fură  înmărmurite; începu a scoate gemete tânguitoare și se îndepărtară. Apoi iarași se arată Sfântul Vasile, purtând niște vase pline cu miruri curate si prețioase. Deschise vasele, unul după altul, și vărsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simțit inundată de miresme duhovnicești și m-am simțit schimbată și luminată. Sfântul zise către îngeri: "Când veți fi împlinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veți duce în locuința pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfântul se făcu nevăzut. Îngerii m-au luat și ne-am îndreptat spre Răsărit.".

        Oamenilor luminați de Dumnezeu li se încredințează ca, la cea de pe urmă  suflare, faptele lor sunt puse în cumpănă și:

        -Dacă partea dreaptă e mai ridicată decât cea stângă, sufletul este primit în rai, în mijlocul îngerilor;

         -dacă cele două părți ale cumpănei sunt deopotrivă, atunci firește că mila lui Dumnezeu capătă biruința; Când cumpăna se apleacă spre partea stângă, dar nu cu mult, mila dumnezeiască înlocuiește lipsa (astfel sunt cele trei judecăți ale Domnului: judecata dreaptă, judecata omeneasca, și judecata milostivă); când faptele cele rele apleacă cumpăna prea mult în partea stângă, atunci judecata cea mai dreaptă rostește hotararea în funcție de păcate.

Acestea sunt împrejurările care însoțesc moartea omului.

         Mântuitorul, vorbind de moartea dreptului și de cea a păcătosului, a formulat câteva linii generale pentru aceeași idee, spunând că moartea păcătosului este cumplită, pe când cea a dreptului este frumoasă. " Nebune, întru această noapte ți se va cere sufletul tău. " (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintâi, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. (Lc.16, 22). Așadar, de noi înșine și cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atârnă felul morții noastre, noi putând să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit poruncile lui Hristos: "Fiți gata în tot ceasul de moarte, pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.". Ca urmare, o continuă căință și o credință vie în Domnul nostru Iisus Hristos ne va înlesni o moarte dulce și pașnică.

         Nu numai cei săraci ca Lazar se fac vrednici de un sfârșit fericit, ci și cei bogați, dar smeriți cu duhul. Nu numai cei bogați, ca acel îmbelșugat din Evanghelie, merg în iad și mor cumplit, dar și cei săraci, dacă nu-și poartă crucea lor cu răbdare și mărime de suflet.

        Sufletul dreptului, după ce s-a despărțit de trup, este primit de îngeri, care-l păzesc și-l poartă spre tărmuri pline de lumină și fericire. Si este firesc să fie așa, căci sufletele drepților se află împreună cu îngerii chiar de pe pământ. Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Drepții și asceții se bucură în clipa morții, având înaintea ochilor faptele nevoinței lor, privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup și să reintre în repausul lor veșnic.". " Moartea păcătosului este cumplită ." (Ps. 33, 21) - este însăși mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetați bine la ce vrea să zică păcătos . Păcătosul este acela ce calcă Legea lui Dumnezeu și disprețuiește poruncile Sale. După cum virtutea, reflectăndu-se în conștiință, produce în aceasta o bucurie cerească, tot așa și păcătul face a naște în suflet frica răspunderii. Moartea sufletului păcătos este tragică, pentru că, în chiar momentul ieșirii sale din trup, este luat de îngerii răului, pe care i-a servit fiind pe pământ și cu care, împreună cu ceilalți păcătoși, el va trebui, din acel moment, să se unească în veșnicie. Iată ce spune Sfântul Macarie Alexandrinul despre moartea păcătosului: "Când sufletul păcătosului părăsește trupul, se produce un mare mister. O haită de demoni și de puteri întunecate înconjoară sufletul și-l duc în teritoriul lor. Si nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Daca omul, fiind înca pe pământ, le-a dat ascultare și s-a facut sclavul lor, el cade când părăsește aceasta lume.

Priveghere și  Stâlpi (Cina)

 

        În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă, după-amiază, pentru a săvârși slujba "Stâlpilor" sau cina. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numită bisericește panihidă) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părți din cele patru Evanghelii.

       Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cădelnița sau cățuia în care se aprinde cărbune și se pune tămâie, precum și o colivă (de obicei din fructe, cozonac, biscuiti etc), un pahar cu vin și măncare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme.

        Coliva făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuși trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc e grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinței noastre în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul Însuși le-a înfățișat ca simboluri ale învierii trupurilor: " după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ și să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune " (I Corinteni 15,36). Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțiile sfinților sau ale raposaților pomeniți, ori dulceața vieții celei veșnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.

       În timpul cât preotul săvarșește slujba, arde și toiagul așezat pe pieptul mortului.

 

De reținut:

         Unii credincioși pregătesc tămaia cu care se va tămaia decedatul în obiecte improvizate (linguri, căni, farfurii, cutii de conserve etc), ceea ce nu numai că este inestetic și nepractit, dar constituie și o lipsă de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situații, este indicat să se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o cățuie (obiect destinat pregătirii tămâiei și tămâierii) sau să se confecționeze un astfel de obiect, cu deosebită grijă, de un meseriaș priceput.   Nu este potrivit apoi că, pentru a arde tămâia să se folosească drept "foc" sau "jar" spirt, hârtie, capete de lumânare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum și miros neplăcut, anihilând mirosul aromat al tamâiei și afectănd respirația celor prezenți. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cădelniță și cățuie.

        In timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenți păstrează liniștea și o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbește, nu se fac gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-și impună o reținere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura rânduiala slujbei. Cei care țin lumânări aprinse în mâini sa fie atenți sa nu aprindă hainele celor din jur și să aibă grijă să nu curgă ceara pe jos, fie că sunt în casă, la capelă mortuară sau în biserică.

Daca în ziua respectivă este zi de post, mancarea trebuie să fie de post, asemenea și alimentele folosite la alcatuirea colivei. Pentru a nu greși, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucat sunt și perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce.

După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toata noaptea, să se citească de credincioșii mai evlavioși, din sfintele Evanghelii si Psaltirea. Nu se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun povești, ci se păstrează o atitudine solemnă.   Unii credincioși, în situația când decedatul nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când și-a dat sufletul, solicită preotului la ectenie (rugaciunea de pomenire) să adauge "mort nespovedit, neimpărtașit și fără lumânare". Într-adevăr, Biserica ne învață ca "trecerea cuiva din viata fără spovedanie si fără grijanie (adica ultima impartasire, inainte de a-si da sufletul) este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci și un mare păcat pentru cei ai lui, rămași în viață, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă".
         Dincolo de aceste situații, în cazul când moartea s-a produs accidental, iar decedatul când era în viață se spovedea și se împărtăsea, catehismul ortodox îngăduie ca atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morți, numele lor să fie însoțit de arătarea "mort neimpărtașit și nespovedit", iar uneori și "fără lumânare".

A treia zi și vămile - semnificația zilelor a noua și a patruzecea

       Unde se află sufletul imediat după despărțirea sa de trup? Ce semnifică a treia zi, a noua zi și a patruzecea zi ? În ce interval de timp trece sufletul vamile văzduhului și cănd are loc judecata particulară?

      Sfântul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile îngerești care i s-au făcut despre starea sufletelor morților în timpul celor patruzeci de zile de după moarte. Când s-a îndeplinit misterul morții, sufletul, despărțit de trupul său, locuiește pe pământ încă două zile și vizitează împreună cu îngerii locurile pe unde a afăcut binele; el umblă împrejurul casei unde s-a despărțit de trupul său și chiar rămâne câteodată lângă sicriul unde zace trupul său. Apoi, după exemplul Mântuitorului, Care a înviat a treia zi după moarte, tot sufletul trebuie să se urce la cer, pentru a slăvi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roagă în acea zi pentru cei morți.

     Spațiul nesfârșit ce desparte pământul și cerurile, spațiu ce desparte Biserica triumfătoare de Biserica luptătoare, se numește - în limbaj comun, ca de altfel și în Sfintele Scripturi și în scrierile Sfinților Părinți - aer . Astfel, prin cuvântul aer nu înțelegem substanța eterică ce înconjoară pământul, ci, pur și simplu, spațiul. Acest spațiu este plin de îngeri căzuți, al căror scop consta în a întoarce pe om de la mântuirea sa, făcând din el instrumentul răutății.

         Sfantul Ioan, care s-a făcut vrednic de a vedea marile taine dumnezeiești în Apocalipsa , zice că îngerii căzuți au fost izgoniți din locașul lor ceresc ( Apoc . 12, 7-8). Unde au găsit ei refugiu? După Cartea lui Iov, noi vedem limpede că locuința lor este în văzduhuri (aer), iar Apostolul Pavel îi numește " duhurile răutății răspândite în aer " și pe căpetenia lor " domnul puterii văzduhului ". Îndată după căderea primilor oameni și izgonirea lor din rai, paza pomului vieții a fost încredințată unui heruvim; cu toate acestea, un alt înger căzut s-a pus la rândul său în calea spre rai, pentru a împiedica pe om să intre în el. Porțile cerului s-au ferecat și domnul întunericului acestui veac nu lasă să mai intre în rai nici un suflet despărțit de trupul lui; drepții, afară de Ilie și Enoh, se scoborau în iad ca și păcătoșii.

          Primul care a străbătut trecerea neumblată a raiului a fost Iisus Hristos, biruitorul morții, sfărâmătorul iadului; din acel moment porțile s-au redeschis. După Domnul, tâlharul cel bun și toți dreptii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, au trecut acea cale fără piedici. Sfinții fac cu ușurința această călătorie și, chiar dacă duhurile rele se străduiesc a-i opri, virtuțiile lor le acoperă păcatele. Aceste duhuri vor avea cu atât mai mult dreptul de a opri sufletul nostru, după ce s-a despărtit de trup și se va urca spre Dumnezeu, cu cât noi, deja fiind luminați prin lumina Mântuitorului și având libertatea de a alege între bine si rău, ne facem cu toate acestea sclavii și executanții păcătoaselor lor voințe.

          Pe pământ sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, să ajungă a se recunoaște și, printr-o sinceră căintă, să capete de la Dumnezeu iertarea păcatelor sale. În schimb, dincolo de mormânt, sarcina de a descoperi sufletului starea sa de păcat o au îngerii cei căzuți. Demonii, ca stăpâni ai răului pe pământ, or să-i înfățișeze acum toate faptele sale cele rele, amintindu-i totodată împrejurările care au însoțit lucrarea răului. Sufletul va recunoaște atunci greșelile sale și prin această recunoaștere va preveni judecata lui Dumnezeu. Astfel, judecata lui Dumnezeu nu este decat o confirmare a ceea ce sufletul deja a pronunțat asupra lui însuși. Păcatele urmate de căința nu se mai socotesc și nu se mai amintesc, nici la vămi, nici la judecată. La rândul lor, îngerii cei buni înfățișează la vămi faptele bune ale sufletului. Tot spațiul dintre pământ și ceruri este împărtit în 20 de părti sau tribunale, iar sufletul, trecând pe acolo, este acuzat de către demoni de păcatele sale. Fiecare vamă, după cum le numesc Sfinții Părinți în scrierile lor (duhurile rele se numesc vameși ), corespunde unui anumit grup de păcate. Duhurile rele acuză sufletul nu numai de păcatele de care el e vinovat, ci încă și de acelea pe care nu le-a comis, după mărturisirea Sfântului Ioan Letsvithnik.

         Noi împrumutăm din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii în care vămile se succed. Pe calea cerului, mergând spre răsărit, sufletul întâlnește întâia vamă , unde duhurile rele, după ce au oprit sufletul însoțit de îngerii cei buni, îi înfățișează păcatele sale făcute prin cuvânt (vorbe deșarte, flecăreala, cuvinte obscene, jigniri, luare în râs a lucrurilor sfinte, căntece pătimașe, râs s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciună, călcare de jurământ, luarea numelui lui Dumnezeu în deșert, călcarea făgăduințelor făcute lui Dumnezeu, ascunderea păcatelor înaintea duhovnicului); a treia vamă este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rău, umilirea altuia, jignirea, batjocura unită cu uitarea propriilor sale greșeli și păcate); a patra vamă este a lăcomiei (beția, obiceiul de a mânca între mese și în ascuns, uitarea rugăciunii înainte și după mese, nepaza postului, îmbuibarea, desfătările, în sfărșit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vamă este a leneviei (lenevire la slujbele divine și la rugăciunea fiecăruia, neglijența la lucru, lene); a sasea vamă este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe faptă); a șaptea vamă este aceea a zgârceniei și a iubirii de arginți; a opta vamă este a cămătariei; a noua vamă este a inșelătoriei (judecați strâmbe, măsuri false și alte ișelătorii); a zecea vamă este a geloziei; a unsprezecea vamă e a mândriei (ambitii, mândrie, prea bună părere de sine, lipsa de respect față de părinți, cler, superiori, în general neascultări); a douasprezecea vamă este a mâniei; a treisprezecea vamă este a răzbunării; a paisprezecea vamă este a uciderii; a cincisprezecea vamă este aceea a magiei (vrăji, amestec de otrăvuri, farmece, chemarea demonilor); a șaisprezecea vamă este a necurației (tot ce tine de acest păcat: gânduri, pofte și fapte necurate, iubirea trupească a persoanelor nelegate prin căsătorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a șaptesprezecea vamă este cea a adulterului (necredința în căsătorie, căderea în păcat a persoanelor harazite lui Dumnezeu); a optsprezecea vamă este aceea a păcatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vamă este a ereziei (false cugetări asupra religiei, lepădarea de credința ortodoxă, hula, blasfemia); în fine, ce de pe urma, a douazecea vamă este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.

         Cunoscând starea sufletelor după moarte, trecerea vămilor și înfatișarea înaintea lui Dumnezeu, care toate au loc în a treia zi, Biserica și rudele, arătandu-și dragostea lor pentru cel mort, roagă pe Domnul a-i ierta păcatele și a-i înlesni trecerea vămilor.

         După ce sufletul s-a închinat Domnului, el e purtat prin felurite locașuri ale sfinților pentru a privi frumusețile raiului. Această vizitare a locuintelor cerești durează șase zile, în care sufletul admiră și slăveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. În această contemplație el uită cu totul scârbele ce le-a avut fiind în trup; dar, cu toate acestea, dacă el este împovărat de păcate, se întristează reproșandu-și că și-a irosit viața în negrijă și că nu L-a slujit pe Dumnezeu după poruncile Sale.

         Isprăvind vizitarea raiului, a noua zi (după desparțirea sa de trup), sufletul se urcă din nou la Dumnezeu, pentru a I se închina. Pentru aceasta Biserica face rugăciuni pentru morți în ziua a noua.

          După a doua închinare, Domnul poruncește ca să-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferințele păcatoșilor, aude plângerile, gemetele si scrâșnirea dinților. In timpul a 30 de zile sufletul vizitează toate cotloanele iadului și tremură de frică să nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfârșit, într-a patruzecea zi după desparțirea sa de trup, se urcă pentru a treia oară să I se închine Creatorului. Și atunci, Judecătorul etern hotăraște locuința ce i se cuvine sufletului, după faptele sale și dupa viața pământească. Astfel, are loc judecata particulară, în a patruzecea zi după moarte; iată pentru ce Biserica se roagă pentru morți în acea zi.

         Deci, ziua a patruzecea după moarte este ziua decisivă pentru soarta sufletului în viața viitoare. Este judecata particulară a lui Hristos, care hotărăște starea sufletului numai până în ziua Judecății de Apoi - Judecata generală. Această stare a sufletului, corespunzând cu viața sa de pe pământ, nu este starea sa definitivă, pentru veșnicie, ci este supusă schimbării. Iisus Hristos, în a patruzecea zi după Invierea Sa, a înalțat natura umană la gloria supremă, așezând-o pe tronul dumnezeirii Sale, la dreapta Părintelui. Așadar, după dumnezeiescul Său exemplu, răposații, într-a patruzecea zi după moartea lor, intră în starea ce se cuvine valorii lor morale.

        Urmând pilda Domnului Care, după înalțarea Sa a patruzecea zi, a șezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, așteptând până se vor pune vrăjmașii Lui așternut picioarelor Lui (Evr. 10, 12), tot așa și sufletele morților, al căror destin a fost stabilit prin judecata particulară a lui Hristos, rămân în acea stare (nu însă fără posibilitate de schimbare) până în ziua Judecății generale.

         Să punem așadar inimă și credința noastră în iubirea Mântuitorului Care, chiar întru slava Sa, este neîncetat preocupat de veșnica noastră mântuire, de mântuirea ta și de aceea a răposatului care îți este scump; roagă-L deci pentru el, ca prin harul Său să vindece relele sufletului celui mort, să îndeplinească ceea ce-i lipsește, să ierte păcatele, să-l curețe și să-l așeze în rândul fericiților. Credința și rugăciunile tale, unite cu rugăciunile Bisericii, vor fi de un mare ajutor pentru răposatul tău în ziua judecății lui Hristos, așteptând Judecata cea de pe urmă.

         Prin urmare, vedem că sufletul, după despărțirea sa de trup, locuiește încă doua zile pe pământ și se înalță în a treia zi către Dumnezeu, pentru a I se închina; apoi petrece în rai următoarele șase zile, urmând cele treizeci de zile în iad. In a patruzecea zi află care va fi starea sa până la Judecata cea de pe urmă când, numai atunci, sufletele vor primi hotărârea definitivă.

.

Ritualul  înmormântării

              În ziua și la ora stabilită de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia și oferă preotului și cântărețului câte o lumânare împodobită aprinsă.

        După slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuară), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeași până la cimitir.

             Convoiul mortuar se aranjază astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusă la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva și vinul, pomul cu darurile ce se împart săracilor (simbol al vieții și al morții, închipuind raiul în care se dorește a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeșnice, steaguri ,cântărețul și preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului și ceilalți participanți.

          Pe drum până la biserică și apoi până la cimitir, se cântâ "Sfinte Dumnezeule" funebru de către cor sau credincioși, sub conducerea cântărețului.

       Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viața și activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului ectenia pentru morți.

 

 

De reținut:

 

             Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul este scos din casă pentru înmormântare este păgân și exprimă menținerea unei superstiții care denotă ignoranță.                                              Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiția ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. De multe ori, astfel de formații cântă piese muzicale populare, romanțe, marșuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicită și puținul respect ce-l poartă celor decedați. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârșire angajarea unei fanfare la înmormântare.  În timpul slujbei la biserică se va păstra aceeași atmosferă de liniște și de reculegere.         Celor prezenți li se împart lumânări aprinse (uneori însoțite de o batistă, o panză albă sau un prosop, precum și un covrig, un măr sau un colăcel etc.) de sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună "Dumnezeu să-l ierte" sau "Bogdaproste!" (Cuvânt slav, încetățenit la noi, dar care în traducere înseamnă tot "Dumnezeu să-l ierte!"). Aceste formule înlocuiesc pe cea obisnuită de "mulțumesc" ori franțuzismul "merci" care nu se folosesc în asemenea ocazii.    Unii credincioși atenționează persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea și rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondată. Oferirea și primirea lumânării aprinse reprezintă credința comuna în "Lumina-Hristos" care călăuzește sufletul decedatului pe calea veșniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate să se adauge celor ce mărturisesc această credință și să poarte în mâini simbolul "luminii celei neapuse". La sfârșitul slujbei, membrii familiei și ceilalți credincioși sărută icoana aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiați ca rudenie, mâna ori fața mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urmă. Gestul acesta, semnul iertării și al împăcării prin care ne luam rămas bun de la cel care pleacă dintre noi, se face în perfectă ordine și liniște, întrucât ne aflăm în  atmosfera slujbei de înmormântare.  Practica de a lipi pe crucea din mană mortului o moneda este pagană și trebuie părăsită. Cu acest ban se credea că morții plătesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) al infernului. A atașa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o impietate și perpertuarea unei superstiții pe care orice creștin ortodox nu o poate susține.                       Când preotul citeste rugăciunea de dezlegare, unii credincioși, nefiind atenți la semnsul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserica   sau capelă , ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: "Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii spune numele) de păcatul sufletesc și trupesc", iar a doua rugăciune: "Si-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegandu-l si de legatura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuși din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine...". Deci este limpede ca preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor.                                                    Coliva, vinul, colacul și capetele se vor aduce în biserică  sau capelă  unde rămân pe parcursul slujbiei înmormântării. În colivă, colac și în capete se parind lumânări, arzând tot timpul slujbei. Coroanele și pomul rămân la ușa bisericii. Bărbații vor intra în locașul sfintei biserici sau capelei  cu capul descoperit. La capătâiul celui decedat se așeză unul sau două sfeșnice, în care cei prezenți aprind lumânări.

       La organizarea convoiului funebru se obișnuiește ca, langă cruce, cineva să poarte fotografia îndoliată a celui decedat sau icoana cu patronul numelui. Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincioși desemnați din vreme asază sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăți de pânză albă numite poduri. Ele reprezintă "vămile văzduhului", peste care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea sa spre tronul de judecată al lui Dumnezeu. Tot acum se împart daruri de pomană și bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.

Dacă vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.) dorește să țină un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta. Pentru economia de timp a celor prezenți (unele rude sunt venite de la mari departari) și pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fală ori de paradă, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir.  Există și o altă înțelegere greșită în legătură cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserică sau capelă și de acolo la cimitir. Toți știu că cel decedat se duce "pe drumul fară întoarcere". Această expresie înseamnă, în fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă. Mulți însă consideră că expresia "drumul fără întoarcere" ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe același drum. De aici, o serie întreagă de complicații, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul și supun pe cei îndoliați la parcurgerea pe jos a unor distanțe mari de drum, accentuându-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situații, cei care se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul. Mai dăinuie pe alocuri și superstiția ca în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare ("pentru că e începutul săptămânii și ar muri toți din casă"). Firește că o atare "credință" este fals și nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putându-se să se facă în orice zi a săptămânii.

Rugăciunea pentru morți

     Rugăciunea pentru morți este un act de caritate și conține două virtuți: rugăciunea în ea însăși, ca serviciu adus lui Dumnezeu; și rezultatul rugăciunii, ca bine ce se face răposatului.

    Prin urmare, rugăciunea pentru morți este în acelasi timp o faptă de milostenie și o faptă de credință. Domnul Iisus Hristos, El Însuși, ne Învață că noi n-am putea avea nici o virtute fără ajutorul Său. A chema mila dumnezeiască asupra-ne și asupra altora, asupra viilor și asupra morților - este o tendință ce exprimă voința lui Dumnezeu. Rugăciunea, după învățătura Apostolului și a Bisericii ecumenie, este o lucrare a Sfântului Duh ce locuiește în noi.

       Sfântul Efrem Sirul explica lămurit, printr-o paralelă, posibilitatea și influiența salvatoare a rugăciunilor noastre asupra sufletelor răposaților. În testamentul său, el zice, între altele, că între răposați și vii, când acestia se roagă pentru ei, este aceiași simpatie ce există în natură între fructele pământului. Astfel, când timpul înfloririi a trecut pentru vie, vinul în pivniță începe a fierbe; când unele legume plantate în pământ încep a se desfașura, aceleași legume în case dau ramuri.

     A purta sarcina unul altuia înseamna a avea un viu interes pentru soarta aproapelui. Însusi Domnul a luat partea cea mai vie la soartă păcătoșilor, împovărându-Se cu toate păcatele noastre și făcându-Se vinovat de toate greșelile noastre înaintea Părintelui Său ceresc; toate aceste greșeli le-a spălat cu sângele Său și le-a șters prin moartea Sa. Așadar, dacă Însuși Dumnezeu ia parte la soarta noastră, putem noi să nu ne interesăm de soarta aproapelui nostru, cerând pentru el mântuirea, putem noi să nu sacrificăm tot ce este în puterea noastră?

         Domnul nostru Iisus Hristos ne învață și ne-a arătat că nu sunt morți propriu-zis, că oamenii viețuiesc dincolo de mormânt. Viața creștină este intemeiată pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci și prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugându-se pentru membrii Bisericii lui Hristos și purtând greutatea aproapelui.

         Biserica Ortodoxă se roagă pentru tot universul, pentru toți oamenii - vii sau morți - numai dacă ei sunt ortodocși și dacă au părăsit această viața întru credință și nădejde. Nu e nevoie decat a crede în Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugăciunilor pentru răposați. De voi uita pe răposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arata că l-am iubit cănd era cu mine pe pământ? Dacă într-adevăr l-am iubit viu fiind, aș putea înceta să-l mai iubesc când va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrară bunului simt. La nevoie se cunosc adevăratele prietenii și putem noi să ne închipuim o trebuință mai mare decât aceea a sufletului nedesăvârșit, încărcat de păcate?

        Astfel se arată înalta îndatorire înaintea lui Dumnezeu și înaintea răposaților a celui ce se roagă pentru morți. A înmormanta trupul răposaților este un act de milostenie practicat de întreaga omenire. Însă religia creștină pretinde încă să se îngroape trupul cu toată onoarea ce se cuvine templului Sfântului Duh. Așadar, înmormântarea trupului este un act de caritate propriu întregii omeniri, în vreme ce rugăciunea pentru răposați este rodul acelora ce cunosc pe adevăratul Dumnezeu - izvorul iubirii și al vieții. Nu știm și nu putem ști cine greșește și cine are dreptate înaintea lui Dumnezeu; numai El singur o știe. Noi nu știm decât un singur lucru: ca toți oamenii sunt păcătoși.

       "Că nu este drept nici unul ", învață Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). " Nimeni nu e curat de păcate, măcar de-ar fi trăit o singură zi pe pământ" (Iov 14, 44). Noi știm bine că suntem zămisliți în păcat, ne naștem, viețuim în păcat și nu suntem curățiți pe deplin de păcat în clipa în care trecem în lumea de dincolo de mormânt. Nimic mai important nu le revine celor vii decât a urma această poruncă: " A iubi pe toți și a ne ruga pentru toți ". Acel ce dă viață și iartă păcatele a zis: " Cereți și vi se va da, nu voiesc moartea păcătosului! ". El însuși ne-a învățat a ne ruga astfel: " Și ne iartă nouă greșalele noastre! ". Rugăciunea dată de Domnul slujește drept fundament la toate rugăciunile noastre, prin urmare, și la rugăciunea pentru morți, unde ne rugăm pentru mântuirea răposatului și cerem iertarea păcatelor sale.

La cimitir

După încheierea slujbei prohodului din biserică  sau capelă se pornește, în aceeași procesiune, către cimitir. Pe marginea gropii, preotul rostește ultima ectenie și se cântă "Veșnica pomenire". Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut să-și ia ultimul rămas bun, pot s-o facă acum, sărutând icoana de pe pieptul celui decedat, și, după caz, mâna acestuia. Preotul apoi săvârșește tot ritualul de îngropare (varsă untdelemn și vin peste cel decedat, pecetluiește groapa) si binecuvântează coliva și darurile care se împart la cimitir.

De reținut:

         Icoana de pe pieptul mortului se ia de către rude și se duce acasă, ea folosindu-se, de regulă, și la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea - deși nu este obligatoriu - și toiagul poate fi luat acasă și aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.

Acum se scoate - de către rude - piedica de la picioarele mortului care se lasă în sicriu.

          Florile care au fost puse în sicriu este potrivit să se strangă și, după acoperirea mormântului, să fie așezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.

          Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de bunătățile din el, care se dau de pomană. Tot acum se împart, pentru sufletele răposatului diferite daruri. De preferat ca această milostenie să se îndrepte către străinii nevoiași. S-a încetățenit tradiția ca, după astuparea mormântului, sâ se dea "peste groapă", de pomană, o plapumă (ori o paturâ), perne, o caldare cu apă, o găina vie etc. Toate acestea nu au decât o singura semnificație: milostenia pentru sufletul celui răposat care nu trebuie să treacă neapărat de la cel ce dă către cel ce primește peste mormânt, gestul neîmplicând nici o rezonanță și neavând nici o încărcătură religioasă.

          Familia și așa încercată de durere nu trebuie să facă excese în ceea ce privește pregătirea de înmormântare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat în prilej de fală sau într-o întrecere de a face pregătiri cât mai multe și cât mai scumpe. Trebuie păstrată măsura în tot ceea ce intreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelșugate și daruri costisitoare.
      Nu cosciugul scump, nici multele coroane sau jerbe ori mâncărurile rafinate și abundente trebuie să preocupe familia, ci rugăciunea profundă de care sufletul decedatului are nevoie, căci se pregătește de întâlnirea cu Dumnezeu. Cel mai potrivit este, în astfel de situații, să se facă milostenii (adică să se dea de pomană) din alimente și haine creștinilor care trăiesc o viața grea în azilurile de bătrâni, orfanilor, văduvelor, caselor de copii, asociaților de handicapați, într-un cuvânt, străinilor care efectiv au nevoie și se bucură de o haină ori de o farfurie cu mâncare.

 

Mijlocirea Bisericii

        Dacă rugăciunea este expresia voinței, atunci care trebuie să fie oare puterea rugăciunii întregii Biserici și a tuturor membrilor săi în favoarea unui singur subiect? Noi vedem exemplul eficacității rugăciunii în faptele Apostolilor: în urma rugăciunilor Bisericii, un înger l-a scos pe Apostolul Petru, în timpul nopții, din închisoare, în ajunul condamnării sale, fără ca nimeni să fi simțit; fiarele sale au căzut și paznicul ce era lângă el nu a văzut nimic și nu a auzit nimic (Fapte 12). În final, este normal a întrări faptul că rugăîciunea are o influiență benefică asupra sufletelor aflate dincolo de mormânt. Întotdeauna Biserica s-a rugat, se roagă și se va ruga pentru morți, până la A Doua Venire a lui Hristos. La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeiești de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie și la Vecernie, Biserica se roagă deopotrivă pentru vii și pentru morți. Scopul Bisericii este de a-l sfinți pe om, de a-l face vrednic să participe la fericirea veșnică. Ea se îngrijește de mântuirea tuturor membrilor săi deopotrivă, vii sau morți. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că rugăciunile pentru morți sunt un obicei apostolic și o instituție a Sfântului Duh.

    Ceea ce este iarași important este că această dogmă (rugăciunea pentru morți) a Bisericii Ortodoxe este strâns legată cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Ioan Gura de Aur; în timpul fiecăreia dintre ele, Biserica se roagă de trei ori pentru cei răposați. O dată se roagă la proscomidie, a doua oară - după citirea Evangheliei, anunțând noutatea prea fericită a mântuirii tuturor celor ce cred în Iisus Hristos și iertarea generală a păcatelor prin mijlocirea Mântuitorului. Atunci diaconul sau preotul intonează îndoită rugăciune cu ecfonis în a doua ectenie în care Biserica se roagă pentru cei răposați în acești termeni: "Pentru Patriarhii ortodocși, pentru evlavioșii împărați și evlavioasele împărătese, Domnului să ne rugam", pentru a mărturisi unitatea și comuniunea întregii Biserici.

      Această ectenie se face în rugăciunea cu ecfonis în timpul Liturghiei, în timp ce la alte servicii divine nu se pomenesc la ectenii decât ctitorii templului pe care Biserica îi numește cu adevărat fericiți și în adevăr demni de o veșnica pomenire, pe toți cei răposați - atât pe cei îngropați în aceste locuri precum și pe toți răposații ortodocși în general. După  îndoita rugăciune cu ecfonis, vine rugăciunea cu ecfonis special pentru răposați. În sfârșit, a treia oară, după binecuvântarea Sfintelor Taine, Biserica se roagă încă o dată pentru cei răposați. La serviciile de seară și de dimineața (la Vecernie și la Utrenie), Biserica se roagă deopotrivă pentru răposați, această rugăciune exprimând unirea, legătura, raportul și comuniunea cu ei.

       Rugăciunea comună se face la biserică, rugăciunea particulară se face la domiciliu; de aceea, rugăciunile pentru morți pot fi rugăciuni comune sau rugăciuni particulare, și trebuie să ne rugăm pentru răposați totdeauna și pretutindenea. Repausații păcătoși care erau în iad și care, prin rugăciunile Bisericii și ale rudelor care erau în viață, au căpătat iertarea păcatelor lor, s-au arătat celor vii pentru a mărturisi despre schimbarea stării lor dincolo de mormânt și pentru a lua parte la primirea lor în numărul prea fericiților.

        In Biserica creștină, fiecare zi este consacrată memoriei unuia sau mai multor sfinți. In afară de aceasta, fiecare zi a săptămânii este hotărâtă unei prăznuiri speciale, astfel încât sâmbăta este consacrată memoriei tuturor sfinților și a răposaților. Rugându-se în fiecare zi, pentru răposați, la toate serviciile divine, Biserica cere ca membrii săi să se roage pe cât posibil mai des și cu mai multă putere pentru rudele lor adormite; însă  aceste rugăciuni trebuie a fi cu deosebire săvârșite sâmbăta, care este o zi specială, o zi dedicată tuturor sfinților și răposaților. Sâmbăta - Sabat - este un cuvânt din ebraică, care se tâlcuiește prin repaus . Biserica Ortodoxă consacră această zi memoriei tuturor celor ce au părăsit acest pământ pentru lumea de dincolo de mormânt, memoriei răposaților perfecți (sfinți) și răposaților imperfecți, a căror soartă nu este desăvârșit hotărată. Biserica cere pentru ei repausul veșnic, după această viață de suferință pe pământ.

In aceste zile toată Biserica, adică toți credincioșii, au un interes cu totul special asupra sorții răposaților.

Aceste zile se numesc sâmbetele părinților și se împart în:

sâmbetele ecumenice generale ( pomenirea morților  );    zile de pomenire particulare sau locale. 

Slujba divină particulară este aceea ce se îndeplinește de către o singură persoană sau de către o adunare la domiciliul său, sau la biserică. Acest serviciu privat cuprinde rugăciunile dimineții și cele de seară, care conțin rugăciuni pentru morți, rugăciunile înainte și după prânz, rugăciunea cu care începe și se termină orice faptă bună. Rugăciunile particulare, săvârșite cu ajutorul preotului, sunt: slujba morților (panachida), rugăciunile de mulțumire ( Te Deum ) și sfințirea apei (agheasma).

 

 

Pomenirea după înmormântare

      Familia celui decedat cheamă la masă, după înmormântare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuți și, îndeosebi, pe cei care au ajutat la pregătirile de înhumare.

      După oficierea slujbei și binecuvântarea ofrandelor de mâncare și băutură, cei prezenți sunt datori să mămânce cu cuviință și cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbește fâră rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă nici nu se bea întocmai ca la nuntă. In loc de "noroc!" sau alta urare, atunci când se gustă din pahar, se zice "Dumnezeu să-l/s-o ierte", iar când se primește un vas, îmbrăcăminte, etc. de pomană, nu se zice mulțumesc ci "Dumnezeu să primească!".

        Obiceiul de a vărsa vin din pahar la pomană trebuie să dispară. Cine varsă vin pe covoare dovedește nu numai că se ține de obiceiuri păgânești, dar este lipsit de bunăcuviință, murdărind fără rost covorul ori altceva acasă sau la biserică.  Când cineva pleacă beat de la pomană, a păcătuit atât acela, dar și cel care i-a dat bautura peste măsură.  Milostenia cea mai primita este cea facută celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, bătranilor neajutorați, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu mulți copii, celor abandonați în casele sau leaganale de copii.

       Când decedatul face parte dintr-o familie fără posibilități materiale, este potrivit ca rudele să apeleze la preot care le va ajuta cu cele  necesare din fondurile bisericii sau din donațiile credincioșilor. Astfel, familia nu se va simți umilința, întrucât a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul și credincioșii au posibilitatea de a împlini porunca dragostei creștine care trebuie vădită prin fapte concrete, în astfel de situații.

 

De reținut:

    Cei care se întorc de la înmormântare, întrucât urmează să ia parte la masă, sunt așteptați de gazdă cu apă de spălat pe mâini. S-a încetățenit obiceiul ca cei ce se spală să nu se șteargă, pentru că "nu se șterge". Firește că această practică este lipsită de sens. Ea, probabil, ține de o anumită strategie a familiei care cu greu se poate oferi mai multe prosoape de șters atunci cănd cei poftiți la masă sunt în număr mare.

         Trebuie avut în vedere faptul că, dacă ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedește păstrarea credinței autentice, iar pe de altă parte rugăciunea conjugată cu postul este mai puternică. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă și mâncare de dulce, pentru că "mortului nu-i placea mâncarea de post". Aceasta este o viziune îngustă asupra relației pe care noi, cei vii, o păstrăm cu cei decedați, prin rugăciune și prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul lui este imaterial, iar "Împărația lui Dumnezeu - spune Sf. Apostol Pavel - nu este mâncare și băutură". Deci, se cuvine a păstra și respecta cu sfințenie rânduiala Bisericii, apelându-se permanent la sfatul competent al preotului

Milostenia

      După rugăciune, al doilea mijloc de a interveni pentru răposați este milostenia pe care noi o facem în amintirea și în numele lor. A face milostenie este a ajuta cu bunuri pământești pe cei ce au nevoie de ele, pe săraci, adică pe frații noștri. Milostenia este de mare ajutor pentru odihna răposaților păcătoși. Tot ajutorul dat săracilor Iisus Hristos îl ia asupra Lui: " Pentru Mine ați făcut ", zicea El; prin urmare, El nu va vrea să rămână dator către aceia de la care a primit binefaceri. Un pahar de apă rece, cei doi bani ai văduvei - toate vor fi recompensate la timpul lor. Binefacerile făcute de cei vii în amintirea răposaților au aceiași semnificație ca și când aceste fapte ar fi fost făcute de răposații însăși.

       Învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur arată toată importanța milosteniei: "Nimic nu e mai puternic pentru a șterge păcatele decât milostenia; castitatea și postul nu fac bine decât celui ce le practică și aceste două virtuți nu ajută decât la propria sa mântuire. În timp ce milostenia se răspândește asupra tuturor și îmbratișează pe toți membrii trupului lui Hristos.". Astfel, în explicația sa la Evanghelia Sfântului Toma, Ioan Gura de Aur zicea: "Voiești să cinstești pe răposatul tău? Cinsteste-l prin milostenie și prin fapte de milostenie, căci numai milostenia scapă sufletele din chinurile veșnice.". Vorbind de plânsul nestăpânit și de înmormântările pompoase ca de lucruri total nefolositoare răposaților (ca și viilor, de altfel), el zice:

    "Milostenia, făcută în numele răposatului, este un mare ajutor pentru mântuirea sa. Îngropăciunile bogate arată nu iubirea pentru cel mort, ci vanitatea. De voiesti să-l plângem cu adevarat pe răposat, îți voi arata un alt fel de soi de înmormântare și te voi învața să-l îmbraci cu haine ce se vor scula împreună cu el în ziua Judecății și-l vor slavi; aceste haine sunt milosteniile ce vor învia odată cu el. Milostenia este o pecete cu care el e pecetluit și cu care va face să strălucească hainele sale, când va auzi cuvintele: "Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc.". Acestea sunt lucrurile care îl vor face slăvit, care îl vor face luminos, care îndepărtează primejdia. Să îngropăm morții într-un chip folositor lor și nouă, întru slava lui Dumnezeu; să facem milostenie întru numele lor; să le dăm bune merinde pentru drum.".

        Numărul mântuiților și al osândiților este format din bogați și săraci, învățați și neștiutori de carte, domni și slujitori. Credința mântuiește și necredința pierde pentru totdeauna. Cel ce crede obține iertarea păcatelor sale pe pământ și dincolo de mormânt prin mijlocirea Bisericii și a rudelor; celui ce nu crede nu i se va ierta, după cuvintele lui Iisus Hristos, nici în lumea aceasta și nici în cealaltă.

Noi trebuie să întelegem prin aceasta nu credința pe care o au  chiar și demonii, ci credința care se manifestă prin faptele de îndurare către Dumnezeu și către oameni.

         Astfel, cuvintele: " Dumnezeu va da fiecăruia după faptele sale. ", " Ceea ce omul va fi semănat, va secera. ", și alte cuvinte de acest fel, se referă la A doua Venire a lui Hristos, când va veni să judece vii și morții, căci atunci nici un ajutor nu va mai fi posibil și nici o rugăciune nu va mai fi primită, Când grozava zi a Judecății cea de pe urma va sosi, timpul ce era dat omului pentru a lucra la mântuirea sa și la cea a aproapelui va fi consumat. Sfântul Ioan Damaschinul, legând expresiile de acest fel cu sfârșitul lumii, zice că: "Aceste cuvinte se vor îndeplini în adevăr pentru sufletele nepăsătoare de mântuirea lor. Unde se vor găsi atunci săracii? Unde se va căuta un preot? Nu mai e loc nici pentru rugăciune, nici pentru milostivire. Așadar, până când va sosi acea ora, să ne ajutăm unii pe alții și să aducem jertfa de milostenie Domnului Celui îndurat și milostiv.".

 

 

Pomenirile de după înmormântare

       Biserica învață că viața omului nu se sfârșește odată cu moartea trupului. De aceea, creștinii nu-și uită morții după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei și de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morților în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:

 -La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântăriii), în cistea Sfintei Treimi și a Învierii din morți a Mântuitorului a treia zi.

-La 9 zile după moarte, "ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele 9 cete îngerești și în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moșteneasc și morții noștrii".                                                                                        -La 40 de zile (sau șase săptămâni), în amintirea Înălțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, "pentru ca tot așa să se înalțe și sufletul răposatului la cer".                                         -La trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi                                                                         -La un an, după exemplul creștinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morții martirilor și a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo.                                                                                -In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.

 De reținut:                                                                                                                                                    Spre a nu greși în privința pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura în prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data și ora săvârșirii pomenirii. De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marțea, joia și sâmbăta.

  ATENTIE!

 Nu se fac parastase în următoare zile și perioade din cursul anului:

 a) Duminicile de peste an, pentru că duminica amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare.

 b) In cele douăsprezece zile dintre Napșterea și Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puțin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paști și Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului  Învierii.

 c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.

 d) Din sâmbâta Floriilor până în Duminica Tomei.

 e) La praznicele împărătești sau sărbători mari.

 - In timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marți, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obișnuită sau deplină.

 - Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvarșirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morți. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel putin la 40 de zile, la un an și la șapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.

 - La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie și nici recomandat să se adauge "la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, șapte ani, etc.". Cărtile de cult nu prevad așa ceva, și nici slujitorii nu trebuie să adauge  nimic in plus, ca și când ar trebui să atragem atenția Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.

 - La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe langă celelalte, se pregătesc o icoană și un colac. Din colac preotul va scoate particica pe care o va așeza apoi pe icoană și din care va împărți spre gustare rudelor decedatului.

 - Referitor la darurile care se dau de pomană, se obișnuiește ca, la 40 de zile și un an, să se dea diferite lucruri și mai ales îmbrăcăminte și încălțăminte, obiecte de uz casnic, , dar nu ne opreste nimeni să dăm oricând âi orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndatinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, și linguri sau furculițe: șase, douăsprezece, douăzeci și patru. Rânduielile bisericești nu prevăd nimic în această privință și fiecare poate da cât crede de cuviință, numărul acestora neavând nici o influență asupra stării sufletești a celui răposat.

 - Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putință în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomenească la toate sfintele liturghii pe care le săvârșește în sfânta biserică.

 - In fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei decedați după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele "poartă capetele", adică fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserică prescuri (capete), colivă și vin. Preotul, cu acest prilej, săvârșește slujba parastasului.

 - Obiceiul, practicat în unele părți de țară, de a se deshuma morții la șapte ani și a se reînhuma cu slujba specială nu este prevăzut în cărțile de slujbă. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântării, ci a parastasului.

 - In legatură cu aceste zile de pomenire a morților, exista grija ca ele să fie respectate cu sfințenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform rânduielilor bisericești, nu se fac pomeniri de morți, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deaja săvârșită.

Este deci indicat ca ea să se facă înainte și nu după sorocul de pomenire.

 

Alte rânduieli și povățuiri

      - Pentru cei ce au răposat fară lumânare (adică nu li s-a putut aprinde și pune în mână o lumânare când și-au dat sufletul), în preziua Sfintelor Paști se dă la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă, ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Paști până la Înaltare, la ceremoniile din sfântul locaș. Unii creștini practică aceasta rânduială în fiecare an, pâna la pomenirea de șapte ani.

- Lumânările folosite la slujbele de înmormântare, și de pomenire a morților, sunt o jertfă, și ca orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creștinii trebuie să evite procurarea și folosirea lumânărilor din comerțul de stat ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârșitoare a cazurilor fabricarea lor se face fară a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deșeuri petrolifere și diverși înlocuitori care prin ardere provoacă fum înnecăcios și toxic.

 In același timp, mulți din cei ce fabrică în clandestinitate lumânările sunt necredincioși și lucrează în condiții de neglijență și insalubritate. De aceea, amintind și faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioșii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu și în condiții care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.

- Pentru pruncii morți, până la vârsta de șapte ani, pentru diaconi și preoți de mir, precum și pentru arhierei și călugări, slujba înmormântârii este diferită.

- Pentru toți decedații care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sfintele Paști și Duminica Tomei), slujba înmormântării se face după o rânduiala specială.

- Celor care urmează a fi incinerați (adică li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârșesc nici slujbă a  înmormântării și nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morți, rânduite de Biserică.

- Celor care s-au sinucis cu bună știință și în integritatea facultăților mintale nu li se săvarșește nici o slujbă și sunt îngropați la marginea cimitirului, într-u loc anume destinat.

- Pentru sinucigașii ieșiți din minți se săvârșește slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul și nu se țin cuvântări.

- Crucea de la mormânt care se "ridică", (înlocuind pe cea de lemn) după pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, , se sfinteste la cimitir de către preot printr-o slujbă specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu apă curată, busuioc, lumânări, tămaie, o colivă și vin. Unii credincioși acoperă crucea cu o panză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este profan și se practica la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori plăci comemorative.

- Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanență (nu numai la anumite zile de pomenire a morților). În legătură cu aceasta, să luăm aminte că unii creștini se silesc a face din morminte adevarate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulți pentru marmură, pentru feronerie și grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grija de căpătâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanțurilor nichelate, încorsetați în adevărate cutii de beton și mozaic. De multe ori, lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălări și de negrija noastră. Creștinește este ca și mormintele vecine, chir dacă nu aparțin familiei, să ne preocupe, curățându-le de buruieni fiindcă  responsabili lor direcți au uitat de cei morți sau le neglijază cu vinovăție.

- Timp de patruzeci de zile, după tradiție, arde la piciorul crucii candela și mormântul se tămâiază (de una din rude ori de o presoană desemnată în acest scop).

- La pomenirea de șapte ani, nu se dezgropă osemintele, după cum se practică pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposați nu trebuie deranjată, cu atat mai mult, cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: "se pecetluiește mormântul acesta până la a doua venire a Domnului".

     Pentru alte datini, obiceiuri, tradiții și practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă), terbuie să se ia legătura cu preotul de enorie, așa cum am mai spus.

     Suntem datori însă, ca niste buni creștini, să facem precum ne-a învațat Biserica noastră ortodoxă, îndepărtând obiceiurile și datinile omenești și îndeplinind, pentru folos sufletesc, povățuirile lor.

 

Cules de pe adresa :

ortodoxism.ro/ carte.shtml.   de pr.paroh Cobzaru Ion    în Noiembrie 2011

 

 

ACATIST PENTRU CEI ADORMIȚI

După obișnuitul început, se zic:


Condacul 1

Cela ce cu iconomia Ta cea nepătrunsă ai pregătit pacea spre binele cel veșnic, hotărând tuturor vremea și felul sfârșitului, iartă, Doamne păcatele celor din veac adormiți, primește-i în locașul luminii și bucuriei și le deschide brațele părintești.
Auzi-ne, Milostive, pe noi, cei ce le facem pomenirea și strigăm: Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi!                                                    Icosul 1
Pe Adam cel căzut și pe tot neamul izbăvindu-l de pierzarea cea veșnica, ai trimis în lume, Doamne, pe Fiul Tău, răsarindu-ne viața veșnica prin Crucea și Învierea Lui, spre mila Ta nădajduim, asteptăm Împărăția cea nestricăcioasă, a slavei, cerem împărtășirea la Domnul celor adormiți și ne rugam:
Tatăl nostru, fă ca să uite ei toate scârbele și întristările pământești,
Tatăl nostru, veselește sufletele celor chinuiți în valurile vieții,
Tatăl nostru, mângâie pe ei la sânul Tău, precum își mângâie mama copiii,
Tatăl nostru, graiește lor: "Păcatele vi s-au iertat!"
Tatăl nostru, primește-i în limanul cel fericit și liniștit,
Tatăl nostru, deschide-le cămările îngerile și sfinților,
Tatăl nostru, pe părinții și frații noștri cei adormiți învrednicește-i veșnicelor Tale bunătăți,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi!

Condacul al 2-lea
Cuviosul Macarie fiind luminat de strălucirea Celui Preaînalt, a auzit glas de la un popă idolesc: "Când vă rugați voi, creștinii, pentru cei ce se chinuiesc în iad, au bucurie și păgânii". Este minunată puterea rugăciunilor creștinești. Cele de dedesubt prin aceasta se luminează, împreuna cu cei credincioși când cântăm pentru toată lumea: Aliluia!                                                            Icosul al 2-lea
Ne aducem aminte de cuvântul lui Isaac Sirul, care spune: "Inima care iubește pe oameni și dobitoace, se roagă întotdeauna cu lacrimi și pentru ca toată zidirea să se curățească", deci și noi cu îndraznire cerem de la Dumnezeu ajutor celor din veac adormiți, strigând unele ca acestea:
Tatăl nostru, ușurează întristarea părinților pentru pierderea fiilor,
Tatăl nostru, cei ce nu te-au cunoscut pe pământ, să te cunoasca măcar în cer,
Tatăl nostru, miluiește pe toți cei ce au fost îngropați fără rugăciuni,
Tatăl nostru, primește în locașurile Tale pe cei ce au murit năprasnic de scârbe sau de bucurie,
Tatăl nostru, tuturor celor ce mor, trimite-le pacea și odihna Sfinților,
Tatăl nostru, pentru rugăciunile celor ce au pătimit fără vină, iartă pe cei păcătoși,
Tatăl nostru, celor adormiți ușurează-le întristarea cu nădejdea întâlnirii în Sionul cel ceresc,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi! Condacul al 3-lea
Vinovați suntem de necazurile lumii și de suferințele făpturilor necuvântătoare și de suferințele nevinovaților copii, fiindcă în căderea omului s-a distrus fericirea și frumusețea făpturii.
Tu, Cel mare dintre suferinzii cei nevinovați, Tu singur ai puterea a ierta tuturor, deci iartă și întoarce lumii fericirea cea de demult ca și cei morți și cei vii să afle pacea strigând: Aliluia!

Icosul al 3-lea
Lumină lină, Răscumpărătorul tuturor, auzind de oftarea Ta pe cruce pentru vrăjmașii Tăi: "Părinte, iartă-le păcatul!" deci în numele iertării tuturor alor Tale, îndrăznim și noi a ne ruga Tatălui pentru veșnica odihnă a vrăjmașilor Tăi și ai noștri.
Tatăl nostru, iartă celor ce au vărsat sânge nevinovat,
Tatăl nostru, celor ce și-au făcut bunăstarea lor pe lacrimile aproapelui,
Tatăl nostru, nu judeca pe cei ce ne-au obijduit pe noi cu clevetire și cu nedreptate,
Tatăl nostru, răsplătește cu milă pe toți cei obijduiți de noi,
Tatăl nostru, fă ca această rugăciune pentru ei, să fie primită drept taină împăcării,
Tatăl nostru, rupe zapisul păcatelor părinților și fraților noștri răposați,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi! Condacul al 4-lea
Mântuiește, Doamne, pe cei ce s-au sfârșit în suferințe grele prin ucideri, îngropați de vii, mistuiți de grindină, de ger sau din cădere de la înălțime; deci pentru întristarea sfârșitului lor, dăruiește bucuria Ta cea nesfârșită și veșnică, ca să binecuvânteze vremea lor de suferință ca timp al răscumpărării lor, cântând: Aliluia!                                                                                       Icosul al 4-lea
Dăruiște, Doamne, tuturor cărora le-ai luat viața din fragedă tinerețe, tuturor cărora le-ai dat cununa cu spini, tuturor celor ce nu au cunoscut fericirea pământească, Mila Ta cea nesfârșită. Tu le vei răsplăti cu razele iubirii Tale nesfârșite dincolo de mormânt, iar noi strigăm așa:
Tatăl nostru, răsplătește celor ce au murit sub sacinile grele ale ostenelilor,
Tatăl nostru, primește în cămările Raiului pe adormiții prunci și pe fecioare,
Tatăl nostru, învrednicește-i veseliei la Cina Fiului Tău,
Tatăl nostru, odihnește-i pe cei singuratici, orfani și străini pentru care nu are cine să se roage,
Tatăl nostru, să se stingă păcatele lor de razele calde ale atotiertării Tale,
Tatăl nostru, dăruiește robilor Tăi mai înainte preaslăviți părinți și frați ai noștri haina alba a biruinței,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi! Condacul al 5-lea
Ai dăruit, Doamne, neamului omenesc moartea, ca cel de pe urma mijloc de înțelegere și de pocăință; la groaznica judecată se descoperă deșertăciunile pământești; pornirile trupești se liniștesc, mintea cea semeață se smerește, dreptatea cea veșnică se dscoperă, deci și păcătoșii cei îndărătnici în credință când sunt pe patul de moarte, mărturisesc cum că este Dumnezeu. Pentru aceea ei veșnic cer îndurarea Ta strigând: Aliluia!                                                                   

  Icosul al 5-lea
Părinte a toată îndurarea, Tu luminezi ziua cu soarele, Tu îndulcești pământul cu roade, Tu veselești lumea cu frumusețea, precum pe prieteni așa și pe vrăjmașii Tăi; noi credem că și dincolo de mormânt, în veșnicie, îndurarea Ta este nesfârșită miluind chiar și pe păcătoșii cei cu totul lepădați, de aceea așa ne rugăm:
Tatăl nostru, ne întristăm pentru hulitorii de sfințenie și pentru fărădelegile lor,
Tatăl nostru, fă să fie și asupra lor, voia Ta cea de mântuire,
Tatăl nostru, fie-ți mila de cei răniți cu necredința cea pierzătoare,
Tatăl nostru, iartă-i pe cei ce s-au sfârșit fără pocăință,
Tatăl nostru, mântuiește pe cei ce s-au pierdut în păcate grele și întunecate,
Tatăl nostru, fă ca să se stingă flacăra necredinței în marea Bunătății Tale,
Tatăl nostru, Biruitorul iadului, izbăvește de osândirea în iad pe părinții și pe frații noștri, cei mutați din lume,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi!           Condacul al-6-lea
Este grozav întunericul depărtat de Dumnezeu, chinuit de conștiință și de scrâșnirea dinților, de focul cel nestins și de viermele cel neadormit; eu tremur gândind că aceea va fi și soarta mea, deci, eu pentru mine însumi mă rog și pentru cei ce sufăr în iad, ca să se pogoare pese ei rouă cu racoreală cântând cântare lui Dumnezeu: Aliluia!                                                                                                           Icosul al-6-lea
Unde era să răsară lumina Ta, Hristoase Dumnezeule, dacă nu peste cei ce ședeau în întuneric și în umbra morții?! De aceea Te și pomenesc sufletele cele din iad, pogoară-Te dar din nou între cele mai de jos ale pământului și scoate întru bucurie pe cei ce s-au despărțit de Tine cu păcatele, însă de Tine nu s-au depărtat. Deci, în numele Fiului și al Duhului Sfânt, ne rugăm Tatalui:
Tatăl nostru, fiii Tăi se chinuiesc, deci miluiește-i,
Tatăl nostru, grele le sunt păcatele lor, ci îndurarea Ta este mare,
Tatăl nostru, Tu ai trimis pe Fiul Tău ca să mântuiască pe cei păcătoși,
Tatăl nostru, cercetează necazul cel amar al sufletelor care s-au departat de la Tine,
Tatăl nostru, miluiește pe cei ce au prigonit adevărul din neștiință,
Tatăl nostru, iubirea Ta să le fie nu foc, ci răcoreală în rai,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi!            Condacul al-7-lea
Voind, Doamne, să dai mână de ajutor acelor morți, le-ai îngăduit ca în vis să se arate și prin vedenii, celor vii, ca pomenind cu dragoste pe cei adormiți să facă în amintirea lor fapte bune și nevoindu-se cu credință să strige cu dragoste: Aliluia!                                                                                                                 Icosul al-7-lea
Biserica lui Hristos înalță rugăciuni pentru cei adormiți în toată lumea în fiecare zi, la orice ceas, în tot pământul. Păcatele lumii se curățesc cu sângele cel curățitor al Mielului lui Dumnezeu. Sufletele celor adormiți se ridică din moarte la viață și de pe pământ la cer, cu puterea rugăciunilor de la altarul Domnului:
Tatăl nostru, fie mijlocitoare Biserica pentru cei morți să le faca scară către cer,
Tatăl nostru, îndură-Te de ei pentru solirea Preasfintei Fecioare și a tuturor sfinților,
Tatăl nostru, curățește-i pe cei pentru care credincioșii strigă către Tine ziua și noaptea,
Tatăl nostru, pentru nerăutatea pruncilor, iartă pe părinții lor,
Tatăl nostru, pentru lacrimile maicilor, răscumpără păcatele fiilor,
Tatăl nostru, primește milosteniile și rugăciunile noastre ca împlinire la faptele lor bune,
Tatăl nostru, să fie sângele Fiului Tău, izvor de viață pentru aceia cărora le facem pomenirea,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi!                                              Condacul al-8-lea
Lumea întreagă se înfățișează ca un sfânt mormânt obștesc. Pretutindeni se găsește praful fraților și al părinților noștri, zidiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, rudenii ale noastre în Adam. Tu singur ești Acela ce fără îndoială ne-ai iubit pe noi. Iartă pe toți cei ce au murit de la început și pâna acum, ca să cânte ei iubirii Tale de oameni. Aliluia!                                                                                                        

Icosul al-8-lea
Vine ziua vaiului ca un foc arzător, ziua cea mare și înfricoșată a Judecății cea de pe urmă, se vor descoperi cele ascunse ale oamenilor și se va deschide Cartea Cunoștinței. Împăcați-vă cu Dumnezeu, strigă Pavel Apostolul, mai înainte de acea zi: Doamne ajută-ne, și cu lacrimile celor vii, împlinește neajunsurile celor morți.
Tatăl nostru, în ceasul Judecății, învrednicește-i pe ei și pe noi de mila cea aducătoare de bucurie,
Tatăl nostru, încununează cu slavă pe cei ce au suferit munci pentru tine și pentru aproapele,
Tatăl nostru, daruiește adevărul Tău celor curățiți prin necazul lumii acesteia pământești,
Tatăl nostru, Cela ce știi numele tuturor, primește-i pe cei ce s-au mântuit în cinul călugăresc și cel mirenesc,
Tatăl nostru, primește pe păstorii cei cucernici împreună cu fiii lor cei duhovnicești,
Tatăl nostru, să întâmpine robii Tăi pe Mirele Hristos cu făclii aprinse,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi!                              Condacul al-9-lea
Binecuvântați, iar nu pierdeți timpul care repede trece, fiecare ceas, fiecare clipă ne apropie tot mai mult de mormânt; noua albire a părului, slăbirea puterii sunt vestitoare de lumea cea viitoare, sunt martorii stricăciunii pământești; ne vestesc că totul trece pe alături și se apropie fericirea cea veșnică unde nu sunt nici lacrimi, nici suspine, ci numai cântare de biruință: Aliluia!,                                                      Icosul al-9-lea
După cum toamna copacii se despoaie de frunze, așa și viața noastră merge spre cădere, cu fiecare an, cu fiecare lună, floarea tinereții se vestejește, lumina bucuriilor se stinge, batrânețea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depărtează. Voi, cei ce erați cândva tineri, plini de bucurie și de fericire, unde sunteți acum? Mormintele voastre zac fără glas, dar sufletele lor, sunt în Mâna Ta, Doamne:
Tatăl nostru, privirea și îngrijirea din lumea cea de dincolo de mormânt ne cheamă la rugăciune,
Tatăl nostru, luminează cu soare frumos și încălzește locașurile celor morți,
Tatăl nostru, să se șteargă pentru totdeauna vremea despărțirii,
Tatăl nostru, învrednicește-ne de bucuria întâlnirii cu ei în ceruri,
Tatăl nostru, fă ca noi să fim una cu tine,
Tatăl nostru, întoarce celor răposați curăția pruncilor și bunătatea de suflet al celor tineri,
Tatăl nostru, fă ca să fie viața lor cea veșnică luminată sărbătoare a Paștilor,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi!                                Condacul al 10-lea
La mormintele rudeniilor noastre ne curg lacrimi ca picăturile de ploaie și cu nădejde ne rugăm: "Adeverește-ne, Doamne, cum că i-ai iertat pe toți, spune-le cum că îi primești în locașurile bucuriei, descoperă în taina sufletului nostru ca să cântăm": Aliluia! Icosul al 10-lea
Îmi îndrept privirea în depărtare pe calea vieții trecute și văd o mulțime din cei care au răposat din prima zi și până acum, binefăcători ai mei, și cu îndatorită dragoste strig unele ca acestea:
Tatăl nostru, miluiește pe toți cei ce mi-au dorit și mi-au facut mie bine,
Tatăl nostru, învrednicește-i măririi Tale, pe părinți și pe frații noștri și pe cei de aproape,
Tatăl nostru, mântuiește pe cei ce mi-au binevestit mie cuvântul Tău,
Tatăl nostru, preamărește în fața îngerilor pe cei ce m-au învățat să Te iubesc,
Tatăl nostru, dăruiește bucurie celor ce m-au povățuit cu presupunerea vieții lor sfinte,
Tatăl nostru, îndulcește cu tainica mană pe cei ce m-au ajutat în zile grele.
Tatăl nostru, Împărăția Ta sfârșit nu are, fă ca să intre cei adormiți întru bucuria Ta,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi!                                       Condacul al 11-lea
Unde-ți este moarte boldul? Unde-ți este întunecarea și frica cea mai dinainte, căci de acum înainte tu ești dorita, tu ne împreunezi nedespărțit cu Dumnezeu: tu ești o mare odihnă, tu ești o mare zi de sâmbătă. Apostolul striga: "Doresc să mor, ca să fiu împreuna cu Hristos!"; drept aceea privind la moarte ca la o minunată așteptare și viață strigăm: Aliluia!                                                                                                 Icosul al 11-lea
Învia-vor morții și se vor scula din morminte și se vor bucura cei de pe pământ, fiindcă atunci se vor scula trupurile duhovnicești preamărite, nestricăcioase, luminate, oase uscate auzind cuvântul Domnului: "Îmbracați-vă cu vine, acoperiți-vă cu piele, sculați-vă din căruntețea vremurilor trecute, căci sunteți răscumpărați cu Sângele Fiului lui Dumnezeu; prin moartea Lui sunteți înviați, a venit peste voi lumina Învierii".
Tatăl nostru, descoperă-le acum în tot adâncul săvârșirilor Tale,
Tatăl nostru, Tu le-ai descoperit lumina soarelui și luna cea liniștită,
Tatăl nostru, fă să vadă și slava îngerilor care sunt pară de foc,
Tatăl nostru, Tu m-ai îndulcit cu frumusețea răsăritului și a apusului de soare, deci să vadă și ei lumina veșnicei Tale Dumnezeiri,
Tatăl nostru, tot sufletul să fie luminat ca steaua dimineții și luceafărul zorilor,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi!                                                                              Condacul al 12-lea
Carnea și sângele nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Câtă vreme petrecem în trup suntem despărțiți de Hristos. Dacă nu murim nu putem învia pentru veșnicie, căci se cade ca stricăcios trupul acesta, să se îmbrace în nestricăciune și muritorul acesta să se lumineze cu nemurirea, ca astfel în lumina zilei celei neînserate să cânte neîncetat: Aliluia!                                                                                                                Icosul al 12-lea
Așteptăm bucuria întâlnirii cu Domnul, așteptăm razele luminoase ale Învierii, așteptăm scularea din morminte a celor apropiați ai noștri și îmbrăcarea celor morți cu slava vie; prin preschimbarea întregii făpturi, vom striga Ziditorului unele ca acestea:
Tatăl nostru, Tu ai zidit lumea spre biruința bucuriei și binelui,
Tatăl nostru, ridică-ne pe noi din adâncul păcatului la sfințenie,
Tatăl nostru, dăruiește celor răposați ca să împărățească peste făpturile în cinste,
Tatăl nostru, fă ca să le fie lor Hristos Domnul, lumină pururea aprinsă,
Tatăl nostru, da-ne și nouă ca împreună cu ei să prăznuim Paștile nestricăciunii,
Tatăl nostru, nu te despărți de robii Tăi pâna la sfârșit,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi!                                    Condacul al 13-lea
O! Preaîndurate Părinte, cela ce ești fără de început și voiești ca toți să se mântuiască, Cel ce ai trimis la cei pierduți pe Fiul Tău și Dumnezeul nostru și ai turnat peste ei, Duhul cel de viață dătător, miluiește, iartă și mântuiește pe rudeniile noastre și pe toți cei din veac adormiți, cu solirile lor, cercetează-ne pe noi ca împreună cu ei să cântăm Ție, Mântuitorului și Dumnezeului nostru, cântarea: Aliluia!   (acest condac se zice de trei ori)                                                                                                                       Apoi iarăși se zice  Icosul întâi
Pe Adam cel căzut și pe tot neamul izbăvindu-l de pierzarea cea veșnica, ai trimis în lume, Doamne, pe Fiul Tău, răsarindu-ne viața veșnica prin Crucea și Învierea Lui, spre mila Ta nădajduim, asteptăm Împărăția cea nestricăcioasă, a slavei, cerem împărtășirea la Domnul celor adormiți și ne rugam:
Tatăl nostru, fă ca să uite ei toate scârbele și întristările pământești,
Tatăl nostru, veselește sufletele celor chinuiți în valurile vieții,
Tatăl nostru, mângâie pe ei la sânul Tău, precum își mângâie mama copiii,
Tatăl nostru, graiește lor: "Păcatele vi s-au iertat!"
Tatăl nostru, primește-i în limanul cel fericit și liniștit,
Tatăl nostru, deschide-le cămările îngerile și sfinților,
Tatăl nostru, pe părinții și frații noștri cei adormiți învrednicește-i veșnicelor Tale bunătăți,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi! Și  Condacul întâi
Cela ce cu iconomia Ta cea nepătrunsă ai pregătit pacea spre binele cel veșnic, hotărând tuturor vremea și felul sfârșitului, iartă, Doamne păcatele celor din veac adormiți, primește-i în locașul luminii și bucuriei și le deschide brațele părintești.
Auzi-ne, Milostive, pe noi, cei ce le facem pomenirea și strigăm: Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi!

După aceasta se zice această:

RUGĂCIUNE CĂTRE MAICA DOMNULUI                                                                                         O, Preasfântă Doamnă, de Dumnezeu Născătoare, către tine, preacurată, năzuim.

Tu ești cetatea tare și mijlocitoare și acoperământul tuturor celor ce aleargă la tine cu credință și nădejde. Ceea ce ești binecuvântată, te rugăm, ascultă rugăciunea nevrednicilor robilor tăi și solește întotdeauna pentru adormiții robii tăi. Tu pururea mijlocește pentru cei ce te cinstesc pe tine cu dreaptă credință și care aleargă sub acoperământul tău și se roagă cu credință pentru cei bolnavi, năpăstuiți și întristați, însă mijlocirea ta și rugăciunea ne este și mai trebuincioasă după moartea noastră.                                                                                                                               După Dumnezeu la tine avem nădejde tare, căci nimeni din cei ce se roagă ție nu iese de la tine fără ajutor, decât cu bucurie, mângâiere și îndulcire. Preasfântă Doamnă, Născătoare de Dumnezeu, roagă pe Fiul tău și Dumnezeul nostru să dăruiască celor adormiți iertare și lăsarea păcatelor.                                                                                                                                  Roagă-te, Născătoare de Dumnezeu, căci mult poate rugăciunea Maicii spre bunăvoirea Stăpânului, fiindcă Domnul primește de la tine tot cuvântul despre iertare.                                                                    Deci, și tu, primește ale noastre rugăciuni ce le aducem ție, Preasfântă Fecioară, din toată inima și din tot sufletul nostru pentru sufletele adormiților robilor tăi.                                                                                             Te rugăm Stăpână, să le ajuti cu îndrăznirea cea de Maică ce o ai către Domnul, ceea ce ești plină de dar, ajută-le să se îndrepteze înaintea Celui ce șade pe tronul Slavei, ca să nu fie rușinați în fața îngerilor și a tuturor Sfinților, în fața lumii cea de sus și a celor de jos.                                                 O, Preasfântă Doamnă, Împărăteasă și Stăpână, tu ești podul care duci la cer pe cei de pe pământ. Tu ești deschiderea ușilor Raiului și ție slavă îți înălțăm și Tatălui și Dumnezeului nostru în vecii vecilor: Amin! Milostiv fii, Doamne, cu mine păcătosul!

RUGĂCIUNE PENTRU O MOARTE BUNĂ                                                                                     Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul îndurării, îngenunchez înaintea Ta, cu inimă înfrântă și zdrobită; ție îți încredințez ceasul cel din urmă al vieții mele și ceea ce urmează după aceea. Când picioarele mele slăbite vor face să înțeleg că această corabie a vieții mele se apropie de ținta călătoriei, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!                                                                                              Când ochii mei slăbiți și tulburați de apropierea morții, vor privi stăruitor către Tine,                          Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!                                                                                            Când mâinile mele tremurânde și amorțite, nu vor mai putea ține bine crucea Ta, și fără voia mea o voi lăsa să cadă peste patul durerii mele, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!                                                                                                                                                 Când urechile mele nu vor mai auzi vorbele oamenilor, ca să asculte glasul Tău care va rosti judecata de care va depinde soarta mea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!                                                   Când gândurile mele vor fi întunecate de frica morții, când sufletul meu se va lupta cu duhul întunericului care vrea să-mi acopere ochii inimii pentru a pierde îndurarea Ta și astfel să mă arunce în chinurile deznădejdii, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!                                                                          Când inima mea obosită abia va mai bate, luptându-se cu vrăjmașii mântuirii mele,                              Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!                                                                                              Când voi varsa lacrimile cele din urmă, semn al nimicniciei mele, primește-le ca o jertfă de pocăință, și în clipele acelea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!                                                               Când cei din jurul meu, simțind sfârșitul vieții mele Te vor chema în ajutor pentru mine, Doamne Iisuse Hristoase ai milă de mine!                                                                                                                     Când sufletul meu își va lua rămas bun de la lumea aceasta și va lăsa trupul meu fără de viață primește întoarcerea ființei mele la Tine ca o jertfă ce ți se cuvine:                                             Doamne, Iisuse Hristoase ai milă de mine!                                                                                                                   Când, în sfârșit, sufletul meu se va înfățișa înaintea Ta și va vedea pentru prima dată strălucirea negrăită a Dumnezeirii tale, nu-l îndepărta de la Fața Ta; binevoiește a mă primi în locașurile Tale cele cerești ca în veci să-ți cânt și să Te slăvesc!                                                                                                        Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine! Amin!